Fratele nostru Arturo DeHoyos, Mare Arhivist și Mare Istoric în urma vizitei facută la Supremul Consiliu al Romaniei a transmis pentru fratii scotieni români un scurt rezumat al ultimei sale aparitii ”Ettiene Morin. De la Ritul Francez la Ritul Scotian” scrisă împreună cu Josef Wäges, 32°, Board Member al Scottish Rite Research Society, lucrare în curs de traducere în limba română.

 

Originile timpurii ale „Ordinului secretului regal” – sistemul masoneriei care a devenit părintele Ritului Scoțian – sunt discutate în recenta mea carte Étienne Morin: From the French Rite to the Scottish Rite (2024), pe care am scris-o împreună cu Josef Wäges. Prezentarea mea de astăzi este un scurt rezumat al unora dintre principalele puncte din studiul nostru și ajută la explicarea motivului pentru care au fost create Gradele Simbolice ale Ritului Scoțian.

Este important de menționat că, deși am descoperit multe lucruri noi, mai sunt încă aspecte care necesită cercetări suplimentare. De exemplu, încă nu știm când și unde Etienne Morin, creatorul acestui sistem, a fost inițiat ca mason. Cu toate acestea, pentru moment este suficient să știm că Ordinul Secretul Regal a fost ideea sa și că a datorat mult „fericitei neșanse” de a fi luat prizonier în timpul Războiului de Succesiune Austriacă (1740-48) și din nou în timpul Războiului de Șapte Ani (1756-63). Curtoazia care i-a fost acordată în calitate de francmason a făcut posibilă primirea de grade și de autoritate pe care ulterior le-a folosit pentru a răspândi francmasoneria Gradelor Înalte.

Mai întâi, însă, să aruncăm o scurtă privire înapoi la originile noastre masonice, pentru a înțelege cum s-au dezvoltat aceste grade superioare.

 

Francmasoneria timpurie[1]

După prăbușirea societății romane în Marea Britanie la mijlocul secolului al V-lea, arhitectura anglo-saxonă a constat într-un stil relativ simplu până la cucerirea normandă din 1066. Nu există nicio dovadă că vreun Collegium-ul roman sau tehnologia sofisticată de construcție au persistat după retragere. În general, clădirile anglo-saxone erau construite din lemn și lut, cu acoperișuri din paie. După bătălia de la Hastings, au fost construite structuri defensive – castele primitive făcute în principal din pământ și lemn. Deși ușor de construit, acestea erau vulnerabile în fața intemperiilor. Experimentarea cu noi tehnici de construcție a dus la dezvoltarea unor structuri superioare din piatră, care au înlocuit formele anterioare. Noile fortărețe nu numai că au protejat granițele, dar au contribuit la definirea regiunilor geografice. Multe dintre aceste castele au fost acordate unor lorzi și nobili care acționau în numele regelui și îi administrau politicile. Astfel, castelele au devenit, de asemenea, centre importante pentru guvernare. În mod similar, Biserica și-a îmbunătățit structurile,[2] astfel încât clădirile din piatră și mortar stivuite au fost înlocuite cu o zidărie de piatră mai sofisticată și permanentă. Astfel de îmbunătățiri au stimulat dezvoltarea societății.[3]

Cuvântul „zidar” (n.tr. ”mason”) datează de după cucerirea normandă și a fost consacrat în secolul al XII-lea. Acesta provine probabil din franceza veche și înseamnă „a face sau a construi”.[4] Cea mai veche utilizare cunoscută a cuvântului „Francmason” apare într-un document datat 1325[5]. Chiar și în primele lor utilizări, cuvintele mason și freemason erau interschimbabile. Documentele engleze timpurii, care se întind pe sute de ani, nu fac nicio distincție și ambele cuvinte apar adesea în același paragraf. Utilizarea originală a cuvântului în toate formele sale, „mason liber” (n.tr. ”free mason”), „mason-liber” (n.tr. ”free-mason”) și, în cele din urmă, „francmason” (n.tr. ”freemason”), provine probabil din una dintre cele două surse. Dovezile substanțiale susțin ideea că se referea la tăietorii și așezătorii de piatră brută, „o gresie omogenă cu granulație fină, care poate fi prelucrată în mod egal în orice direcție”.[6] Un „maistru pietrar” medieval se diferenția de „zidarii grosieri, care fac doar ziduri”.[7] Acest lucru sugerează că termenul „free-stone-mason” a fost contractat la „free-mason„.

Cu toate acestea, o teorie concurentă sugerează că privilegiul, mai degrabă decât abilitățile, a fost responsabil pentru denumire:

„Un bărbat admis în poziția privilegiată de maestru într-o breaslă comercială sau ca cetățean într-un oraș devenea ‘liber’ de breasla sau orașul respectiv, ajungând un „freeman” (n.tr. ”om liber”) în sensul de a fi liber să se bucure de anumite drepturi, iar de aici și până la a numi un maestru mason pe deplin calificat un freeman mason sau un freemason a fost doar un mic pas.”[8]

Uceniciile medievale clasice aveau atât „mândrie de breaslă, cât și cât și taine de breaslă. Prin învățarea unei meserii de la un expert, mândria față de meserie era transmisă generației următoare de profesioniști”.[9] Aceste „mistere” sau taine ale breslei nu erau secrete în sensul modern al cuvântului, ci mai degrabă se refereau la practicarea unei meserii[10] specifice.

Astfel, existau nu numai „taine masonice”, ci și mistere ale frizerilor, cizmarilor, cooperatorilor, băcanilor, mercerilor, vinificatorilor și alții. Deși „breslele” englezești existau încă din jurul anului 950, nu există nicio dovadă referitoare la breslele masonice până în perioada 1356-1376. Cu toate acestea, chiar și înainte de această dată, „misterele” construcțiilor medievale au fost păstrate prin utilizarea imaginilor simbolice.[11]

În 1583, regele Iacob al VI-lea al Scoției l-a numit pe William Shaw „Maister of Wark” în fruntea meșterilor zidari din țara sa.[12] În 1598 și 1599, Schaw a emis statute care au introdus multe concepte care supraviețuiesc astăzi în francmasonerie. Împreună cu Vechile Îndatoriri, acestea au format o bază de guvernare care a influențat Marile Loji masonice moderne. Statutele Schaw au definit o ierarhie de „wardenis, dekynis și maisteris în tot ceea ce privește meseria lor”.

Lojile de zidari trebuiau să fie prezidate de un „generall Wardene„, în timp ce William Schaw însuși prezida toate lojile masonice din țara sa, așa cum fac astăzi marii maeștri în cea mai mare parte a lumii. O lectură atentă a Statutului Schaw arată, de asemenea, că inițial existau doar două clase de masoni, și anume „prenteiss” și „fellowe of craft„.

 

Prima Mare Lojă și gradul de Maestru Mason

În urma marelui incendiu din Londra din 1666, s-a făcut apel la meșteșugari pentru a ajuta la reconstrucția orașului și este probabil că, în timpul reconstrucției, zidarii și-au împărtășit reciproc legendele și tradițiile. Teoria tranziției sugerează că, în urma reconstrucției, pietrarii au părăsit Londra și activitatea a scăzut până când francmasoneria a fost „reînviată” la 24 iunie 1717, când patru loji londoneze[13] s-au reunit la Goose and Gridiron Ale House și au ales un „Mare Maestru”.[14] Acest act a fost adesea privit ca formalizarea Francmasoneriei neoperative, deși unii cercetători[15] sugerează că reuniunea, numită „Marea Lojă”, reprezenta mai degrabă o „Comunicare trimestrială” și nu era decât continuarea unei practici întrerupte. Din acest motiv, anumiți autori sugerează că nu se poate afirma o dată specifică pentru instituționalizarea masoneriei speculative (n.tr. în text ”gentlemen’s masonry”). Alți istorici remarcă faptul că originile francmasoneriei moderne sunt mai complexe și ar trebui examinate în contextul mai larg al evoluțiilor și influențelor culturale, politice, religioase și științifice contemporane.

Astfel, atunci când Marea Lojă din Londra și Westminster (denumită ulterior Prima Marea Lojă a Angliei) a fost organizată în 1717, aceasta a continuat practicile ceremoniale ale masonilor operativi,[16] , dar cu o abordare filozofică diferită. Creatorii acestei Mari Loji doreau o organizație în care să își poată promova idealurile.[17] În termeni simpli, fondatorii sistemului de Mare Lojă au preluat sistemul mai vechi, precum pirații cu intenții bune.

Noua Mare Lojă a continuat structura timpurie a zidarilor, cu cele două niveluri de membru – Ucenic și Calfă – ambele titluri fiind împrumutate din masoneria scoțiană. Pe măsură ce fraternitatea s-a dezvoltat, au fost introduse modificări. Nivelurile de membru au fost denumite „grade” începând cu 1723.[18] Avem foarte puține informații care să explice exact cum s-a întâmplat acest lucru, dar știm, de asemenea, că până în 1725 materialul a fost rearanjat pentru a formaliza cele trei grade așa cum sunt ele cunoscute astăzi.[19] Materialul original al Ucenicului a fost împărțit pentru a crea un nou grad de Calfă, iar materialul din fostul ritual de Calfă a fost transformat pentru a crea gradul de Maestru Mason.[20] Cea mai veche conferire cunoscută a gradului de Maestru Mason a avut loc la 12 mai 1725, când frații Charles Cotton și Papillon Ball „au fost trecuți în mod regulat Maeștri”.[21] Unul dintre cele mai evidente artefacte persistente ale acestei tranziții a fost păstrarea termenului „punctele fraternității” (n.tr. în text ”points of fellowship”) în masoneria engleză – cuvinte care inițial se refereau la gradul de Calfă. Unii ritualiști au schimbat ulterior acest termen în „puncte ale măiestriei”[22] (n.tr. în text ” points of mastership”) sau „puncte ale Masoneriei”. Din câte știm noi, apariția gradului de Maestru Mason, ca grad separat în cadrul fraternității, reprezintă apariția primului „Grad Înalt”. Acest fapt important extinde tradiția Gradelor Înalte până aproape de începutul fazei fraternele a francmasoneriei.

 

APARIȚIA ALTOR GRADE ÎNALTE

Se consideră în general că Francmasoneria a ajuns în Franța în 1725, în același an în care gradul de Maestru Mason a apărut în Anglia. La scurt timp după aceea, alte grade înalte au început să apară în Anglia, inclusiv „Harodim”, ” Mason Excelent ” și „Mare Mason”.[23] Printre cele mai timpurii și mai importante Grade Înalte s-a numărat „Loja masonilor scoțieni”, care a apărut în jurul anului 1733. Loja care conferea acest grad nu avea un mandat și nu a plătit niciodată pentru o cartă, dar era complet regulară. Se pare că a existat doar pentru a conferi Grade Înalte.[24] Interesant este faptul că se întâlnea în aceeași clădire în care Marea Lojă obișnuia să se întâlnească.[25] Între 1733 și 1740 avem înregistrări care arată că gradul „Maeștrilor Masoni Scoțieni” a fost conferit Maeștrilor Masoni „normali” din Bristol, Anglia, în loji simbolice regulare.[26]

Gradele Înalte, sau hauts grades, au devenit o parte importantă a istoriei masonice timpurii a Franței, iar dezvoltarea și popularitatea lor le-au adus în cele din urmă în Lumea Nouă, odată cu venirea călătorilor francezi. Pe măsură ce Francmasoneria s-a răspândit în întreaga lume, au fost introduse treptat modificări ale ritualurilor sale la nivel local. Temele de bază ale celor trei grade primare au rămas relativ uniforme, la fel ca și modalitățile de recunoaștere. Cu toate acestea, diferite loji au păstrat sau au eliminat unele practici și proceduri, dezvoltând în același timp altele noi. La fel cum evoluția limbii și a obiceiurilor creează noi culturi în rândul popoarelor, la fel practicile masonice au dezvoltat caracteristici unice sau expresii ale ritualului, care le-au permis ulterior să fie clasificate ca „rituri” separate. În termeni simpli, un rit este legătura de grade destinate inițieri sau instruirii, sub o autoritate conducătoare.

 

IMPORTANȚA TRADIȚIEI MAESTRULUI SCOȚIAN

Masoneria scoțiană timpurie era strâns legată de gradul de Maestru Mason și a adăugat la povestea lui Hiram Abif, arhitectul templului lui Solomon. Deși originile legendei hiramice nu au fost descoperite în mod satisfăcător[27] Manuscrisul Graham (1726) păstrează o legendă similară, cu diferențe importante. În locul lui Hiram, legenda sa îl are ca protagonist pe biblicul Noe, creatorul marii arce.[28] După moartea și înmormântarea acestuia, cei trei fii ai săi, Sem, Ham și Iafet, merg la mormântul său pentru a căuta un secret valoros pe care îl avea. Ei au căzut de acord că, în cazul în care nu vor găsi adevăratul secret, vor adopta un substitut. Ajungând la mormântul lui Noe, îi găsesc cadavrul. Ei încearcă să obțină secretul prin ridicarea cadavrului, mai întâi prin apucarea mâinii în mai multe feluri și, în cele din urmă, ridicându-l printr-o îmbrățișare rituală. Atingerea finală, pe care au folosit-o se realiza la nivelul cotului și era atingerea Maestrului Scoțian.[29]

Masoneria scoțiană a fost strămoșul mai multor rituri masonice, inclusiv Royal Arch în anii 1740. Royal Arch a apărut probabil din cauza rebeliunii iacobite. Masonii englezi de bună credință nu ar fi dorit să fie numiți Maeștri Scoțieni în timpul acestei rebeliuni, așa că au păstrat caracteristicile esențiale ale ritualului, au introdus unele modificări și l-au numit Arcul Regal. Cu toate acestea, există încă multe asemănări între ele.

Tradiția maestrului scoțian este motivul pentru care avem nume precum Ritul Filosofic Scoțian și Ritul Scoțian. O comparație a primelor copii franceze și germane, datând din anii 1740, ne arată elemente comune care reprezintă probabil tradițiile ritualului englez original. De fapt, există încă multe părți ale gradului de Maestru Scoțian păstrate în diferite rituri.

Ca negustor, Etienne Morin a călătorit între Europa și Lumea Nouă. În 1744 a călătorit de la Bordeaux la Martinica. În timpul acestei călătorii, a fost inițiat ca Maestru Scoțian de guvernatorul William Mathew la Marea Lojă din St. John’s, Antigua.[30] În anul următor, el a fost forța motrice din spatele Lojii-Mamă Ecossais din Bordeaux și a semnat reglementările Lojei Perfecțiunii a Scoțienilor.[31] Ca promotor al Gradelor Înalte, în 1761, Marea Lojă franceză din Paris, împreună cu un corp ritual al gradelor superioare, i-a eliberat lui Morin un brevet de Mare Inspector, „autorizându-l și împuternicindu-l să instituie perfecta și sublima Masonerie în toate părțile lumii”.[32] Cu toate acestea, în 1762, el a fost luat prizonier și trimis în Anglia, unde l-a întâlnit pe contele Ferrers, care era Mare Maestru al Marii Loji a Modernilor (adică Prima Mare Lojă din Anglia).

Marele Maestru englez a aprobat brevetul lui Morin eliberat de Marea Lojă a Franței și l-a declarat membru pe viață al lojilor din Anglia și Jamaica. Acest fapt i-a deschis calea lui Morin pentru a opera oriunde în Caraibe. Din momentul în care s-a întors în Caraibe și până la moartea sa, el a fondat 11 loji albastre, sub autoritatea Marii Loji a Franței. Aceste loji foloseau o serie de ritualuri franceze diferite pentru a conferi gradele lojii albastre.

Pentru a-și exercita autoritatea sporită, Morin a preluat Gradele Înalte pe care le primise și a început să le restructureze, creând Ordinul Secretul Regal. Deși odinioară se credea că Ordinul Secretul Regal a fost creat de Consiliul Împăraților din Orient și Occident, dovezile sugerează că a fost ideea lui Morin,[33] , deși nu a fost dezvoltat pe deplin decât după moartea sa.

Majoritatea ritualurilor acestui Ordin au fost selectate dintr-o colecție de manuscrise legate pe care Morin o deținea; aceasta este cunoscută acum sub numele de „Manuscrisul Baylot”. Acesta includea unele dintre cele mai populare grade practicate la acea vreme.

În orice caz, la sfârșitul anului 1762, Morin a introdus Gradele Înalte în Kingston, Jamaica, iar până în 1764 Gradele Înalte au fost aduse pe teritoriul Americii de Nord, când au fost stabilite în New Orleans, Louisiana. În această perioadă timpurie, erau conferite doar câteva grade, iar acestea erau controlate de lojile albastre care au fost create de Morin prin autoritatea pe care a primit-o de la Marea Lojă a Franței. La început, lojile albastre ale lui Morin au conferit, de asemenea, Gradele 4° Expert, 5° Elu, 6° Lojă Scoțiană de Perfecțiune, 7° Cavaler al Orientului și 8° Prinț al Ierusalimului.[34] Pe măsură ce și-a îmbunătățit sistemul, el a eliminat puterile și privilegiile Prinților Ierusalimului, care erau odinioară cel mai înalt grad.

Aproximativ în aceeași perioadă, Morin a împuternicit un mason olandez entuziast, Henry Andrew Francken, să înființeze corpuri masonice în Lumea Nouă, inclusiv în Statele Unite.[35] La 6 decembrie 1768, Francken l-a numit pe Moses Michael Hays Inspector General Adjunct al Ritului, pentru Indiile de Vest și America de Nord.

De-a lungul anilor, a continuat să colaboreze cu fratele Francken și să-i îmbunătățească sistemul, până când a murit în noiembrie 1771. Povestea dezvoltării Ordinului Secretul Regal ca sistem de 25 de grade este o altă poveste, care este oarecum complicată. Fratele Josef Wäges și cu mine suntem aproape de finalizarea următoarei noastre cărți, care va spune această poveste și va include toate ritualurile originale.

Influența puternică a lui Morin a avut efecte pe care acesta nu le-ar fi putut anticipa, deoarece sistemul său a condus în cele din urmă la crearea Ritului Scoțian în 1801. Știm că, în urma revoluției haitiene, mulți dintre francezi au părăsit Caraibe și s-au întors acasă. După ce au ajuns acolo, unii dintre ei au fondat loja Triple Unité Ecossaise din Paris. Acest lucru s-a întâmplat, desigur, după crearea Ritului Scoțian. Membrii acestei loje erau membri proeminenți ai Ritului Scoțian din Franța și au creat primul ritual scoțian pentru loja simbolică. Frații cel mai probabil responsabili pentru crearea acestui ritual au fost Alexandre François Auguste de Grasse-Tilly, Pierre Mongruer de Fondeviolle și Germain Hacquet.

Manuscrisul ritualului acestei loji există încă și corespunde cu prima tipărire a ritualului lojii albastre din Ritul Scoțian,[36] arătând că ei l-au creat. Acesta a fost bazat pe o traducere franceză a expunerii Three Distinct Knocks, publicată în 1760, și a fost completat cu material din ritualurile utilizate în Caraibe de lojile lui Étienne Morin.

Prin crearea acestui ritual, ei s-au asigurat că unele dintre practicile acelor loji vor fi perpetuate în memoria limbajului ritual și a procedurii ritualice.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, Ritualul simbolic Scoțian din 1804 a fost o sinteză abilă a tradițiilor masoneriei simbolice din Saint-Domingue. Deși a fost creat de un grup restrâns de oameni, influența sa a fost de mare anvergură. Tradițiile ancestrale, emanate din Ritul Francez, Ritul Antients și Ritul Ecossais, au avut un impact larg, atrăgând numeroși entuziaști. Acest lucru continuă să se întâmple și astăzi, deoarece ritualul simbolic al Ritului Scoțian este cel mai popular tip de ritual din lumea masonică; este practicat în mai multe țări decât orice altă formă de Masonerie Simbolică. Astfel, chiar dacă ignorăm Gradele Înalte care au devenit Ordinul Secretul Regal – și mai târziu Ritul Scoțian – acest ritual al gradelor albastre, care a fost creat de cei influențați de munca lui Stephen Morin, rămâne o moștenire a energiei sale nemărginite și a pasiunii sale nestăvilite în căutarea excelenței masonice.

Traducerea și adaptarea, Alexandru-Răzvan Jeciu

Note

[1] Acest rezumat omite multe evenimente și fapte importante, care ar trebui studiate. Cu privire la dezvoltarea francmasoneriei, a se vedea, de exemplu, Robert F. Gould, Concise History of Freemasonry (New York: Macoy Publishing, 1924); Douglas Knoop și G.P. Jones, The Genesis of Freemasonry: An Account of the Rise and Development of Freemasonry in Its Operative, Accepted, and Early Speculative Phases (Manchester University Press, 1947); Bernard E. Jones, Freemasons Guide and Compendium, rev. ed. (Londra: Harrap, 1950, 1956); David Stevenson, The Origins of Freemasonry: Scotland’s Century, 1590-1710 (Cambridge: Cambridge University Press, 2001); David Stevenson, The First Freemasons: Scotland’s Early Lodges and Their Members (Aberdeen, Scoția: Aberdeen University Press, 1988); Richard Berman, The Foundations of Modern Freemasonry: The Grand Architects – Political Change and the Scientific Enlightenment, 1714-1740 (Sussex Academic Press, 2012).

 

[2] Guy Points, An Introduction to Anglo-Saxon Church Architecture & Anglo-Scandinavian Stone Sculpture (Rihtspell Pub., 2015) este o introducere simplă, dar informativă, în acest subiect.

[3] Un text extrem de interesant privind dezvoltarea societății anglo-saxone, care examinează și arhitectura, este John Blair, Building Anglo-Saxon England (Princeton University Press, 2018).

[4] Carl Darling Buck, A Dictionary of Selected Synonyms in the Principal Indo-European Languages (University of Chicago Press, 1949), 538; Robert Claireborn, The Roots of English (New York: Times Books, 1989), 158. Într-o opinie diferită, George Bullamore, Ars Quatuor Coronatorum [denumit în continuare AQC] 38 (1925), a observat că termenul mason a apărut atunci când lucrul cu dalta a început să fie utilizat în arhitectura engleză. El a sugerat că ar putea fi legat de mazo, „un buzdugan [care] a fost inițial o bâtă de orice fel”. Prin urmare, sugerează autorul, cei care foloseau aceste unelte erau masoni.

[5] Reginald R. Sharpe, ed., Calendar of Coroners Rolls of the City of London A.D. 1300-1325 (Londra: Richard Clay and Sons, Ltd., 1913), 130-31.

[6] James Geikie, Structural and Field Geology (New York: D. Van Nostrand Co., 1905), 60.

[7] Din dicționarul latin al lui Sir Thomas Elyot (1538), citat în G.G. Coulton, Art and the Reformation (Oxford: Basil Blackwell & Co., 1928), 183.

[8] Stevenson, The Origins of Freemasonry (1988), 11. Subliniere adăugată. Bernard E. Jones a preferat acest punct de vedere și notează: „Versiunile vechilor documente revizuite pentru lojile scoțiene pot include cuvântul, dar numai ca un ecou al utilizării engleze. Acolo unde vechile documente operative engleze se referă la un „francmason”, documentele scoțiene se referă la „un mason”. Lojile din Edinburgh și Kilwinning nu au folosit termenul speculativ „francmason” decât câțiva ani mai târziu de 1717.” – Bernard E. Jones, Freemasons’ Guide and Compendium rev. ed. (Londra: Harrap, 1950, 1956), 124-25.

[9] Charles Sides și Ann Mrvica, Internships: Theory and Practice (Routledge, 2017). A se vedea, de asemenea, Mary Carruthers, The Craft of Thought: Meditation, Rhetoric, and the Making of Images, 400-1200 (Cambridge University Press, 2000), 29.

[10] Knoop și Jones, The Genesis of Freemasonry (1947), 41-44; Bernard E. Jones, Freemasons’ Guide and Compendium (1956 ed.), 56-68.

[11] Mary Carruthers, The Craft of Thought: Meditation, Rhetoric, and the Making of Images, 400-1200 (Cambridge University Press, 2000), 29.

[12] Cu privire la creșterea și dezvoltarea francmasoneriei în Scoția, a se vedea David Murray Lyon, History of the Lodge in Edinburgh (Mary’s Chapel), nr. 1. Embracing an Account of the Rise and Progress of Freemasonry in Scotland (Edinburgh: William Blackwood and Sons, 1873; reeditare ed.: Gresham Publishing Co., 1900); David Stevenson, The Origins of Freemasonry: Scotland’s Century 1590-1710 (Cambridge University Press, 1988); David Stevenson, The First Freemasons: Scotland’s Early Lodges and Their Members (Aberdeen University Press, 1988)

[13] Cele patru Loji originale au fost (1) At the Goose and Gridiron Ale-house in St. Paul’s Churchyard; (2) Crown Ale-house din Parker’s Lane, lângă Drury Lane; (3) Apple-Tree Tavern din Charles Street, Covent Garden; (4) Rummer and Grapes Tavern din Channel Row, Westminster.

[14] James Anderson, The New Book of Constitutions of the Antient and Honourable Fraternity of Free and Accepted Masons (Londra: Casar Ward și Richard Chandler, 1738), 109-10. Acesta a fost titlul dat celei de-a doua ediții a celebrei lucrări a lui Anderson, The Constitutions of the Free-Masons (Londra: William Hunter, 1723).

[15] J.A.M. Snoek, „Researching Freemasonry; Where are we?” Journal for Research into Freemasonry and Fraternalism. 1.2 (2010), 227-48.

[16] Atunci când Dr. John Theophilus Desaguliers a vizitat Loja din Edinburgh, la 24 august 1721, s-a constatat că era „calificat corespunzător în toate aspectele Masoneriei” și a fost primit „ca Frate în societatea lor”. John R. Dashwood, trad. și Harry Carr, ed., The Minutes of the Lodge of Edinburgh, Mary’s Chapel, No. 1 1598-1738 (Londra: Quatuor Coronati Lodge 2076, 1962), 269-70. Pentru un studiu excelent al acestei perioade importante, a se vedea Christopher B. Murphy și Shawn Eyer, eds., Exploring Early Grand Lodge Freemasonry (Plumbstone, 2017).

[17] Berman, Architects, 17

[18] Cea mai veche utilizare de care am cunoștință apare în devoalarea Post Boy (1723): „Q. What’s your Name? A. Base or Capital, according to my Degree.„. Pentru textul complet, a se vedea S. Brent Morris, „The Post Boy Sham Exposure of 1723„, Heredom 7 (1998): 34.

[19] Christopher Powell, „The Hiramic Legend and the Creation of the Third Degree”, AQC 134 (2021), 91-92.

[20] Lionel Vibert, „The Evolution of the Second Degree,” The Collected Prestonian Lectures. Volume One, 1925- 1960 (Londra: Quatuour Coronati Lodge 2076, 1965; reprint ed., Lewis Masonic, 1984), 47-61.

[21] Charles Cotton a fost făcut mason la 22 decembrie 1724, iar mai târziu a devenit Fellow Craft (dată nespecificată). R. F. Gould, „Philo-Musica et Architectura Societas Apollini. [A Review.]”, în AQC 16 (1903), 112- 28.

[22] De exemplu, revizuirea din 1801 a lui Friedrich L. Schröder, utilizată de lojă Absalon zu den drei Nesseln (Hamburg), utilizează cele cinci puncte ale măiestriei (fünf Punkte der Meisterschaft).

[23] Bernheim, ” Did Early ‘High’…”, 96-97

[24] John Lane, „Masters’ Lodges”, AQC 1 (1888), 167-75

[25] „Pentru o lungă perioadă de timp după renașterea masoneriei în 1717, lojile masonice au continuat să se întâlnească, așa cum o făcuseră înainte de acea perioadă, în taverne. Astfel, Marea Lojă a Angliei a fost organizată și, pentru a folosi limbajul lui Anderson, „comunicările trimestriale au fost reînviate”, de către patru loji, ale căror locuri respective de întâlnire erau Crown Ale House, Apple-Tree Tavern și Rummer and Grapes Tavern. Timp de mulți ani, Marea Lojă și-a ținut întâlnirile trimestriale uneori la Apple-Tree, dar mai ales la Devil Tavern, iar Marea Sărbătoare a avut loc în sala uneia dintre Companiile Livery.” -Albert G. Mackey, „Hall, Masonic,” Encyclopedia of Freemasonry (Philadelphia: Moss & Co., 1873, 1878)

[26] Eric Ward, „Early Masters’ Lodges and their Relation to Degrees,” AQC 75 (1962), 131. La Bear Lodge din Bath, gradul a continuat să fie popular pentru următorii peste 20 de ani: „O pagină nedatată de procese-verbale aparținând sfârșitului de octombrie sau începutului de noiembrie 1735 este intitulată „Loja Maeștrilor s-a întrunit extraordinar și următorii noștri frați vrednici au fost făcuți și admiși Scots Mast. Massons„. În următorii douăzeci și trei de ani, acest grad a fost conferit la alte patru reuniuni, dintre care trei au fost „extraordinare”, altor douăzeci și unu de frați. Toți candidații, în măsura în care se poate stabili, erau Maeștri Masoni, unii de dată foarte recentă. De exemplu, cei doi vizitatori deveniți Maeștri Masoni Scoțieni la 17 februarie 1756 fuseseră inițiați la 3 februarie și ridicați la 13 februarie în aceeași lună.” -P.R. James, „The Bear Lodge at Bath 1732-1785, Now the Royal Cumberland Lodge No. 41”, în AQC 59 (1948), 69.

[27] Rev. W.W. Covey-Crump a cercetat sursele legendei, fără un rezultat concret. A se vedea lucrarea sa The Hiramic Tradition: A Survey of Hypotheses Concerning It (Londra: Masonic Record, Ltd., [1924]). De asemenea, s-a sugerat, fără dovezi, că legenda Hiramică a derivat din „piesele medievale de mistere”, „piesele de moralitate” sau „piesele miraculoase” medievale. A se vedea Edward Conder, Jr., „The Miracle Play”, AQC 14 (1901), 60-82.

[28] Robert F. Gould a scris că „a respins, ca fiind de neconceput, teoria conform căreia ceremonialul din 1730 [legenda Hiramică] a fost introdus în Masonerie după 1717” și că „principalul punct pe care dorește să îl stabilească … este certitudinea morală a ceremonialului din 1730, fiind mai vechi decât Marea Lojă a Angliei”.

[29] Cele patru atingeri corespund gradelor: (1) la deget, ucenic; (2) de la articulație la articulație, Fellow Craft; (3) la încheietura mâinii, Master Mason; (4) la cot, Scots Master.

[30] Le Quarre ou le parfait Elu Ecossais, Grand Collège des Rites Ecossais, 29-30.

[31] Alain Bernheim, „Notes on Early Freemasonry in Bordeaux (1732-1769)”, AQC 101 (1988), 110-113; a se vedea în special 81-82. „Estienne Morin et l’Ordre du Royal Secret”, Acta Macionica (Bruxelles) vol. 9 (1999), 20.

[32] Deoarece Charles Porset a publicat corespondența dintre Mathéus, Constant de Castelin și Fleuret de Turville (Bibliothèque Nationale de Paris, FM2 544, fol. 7-36) în Chroniques d’Histoire Maçonnique nr. 48 (IDERM, Paris 1997), 10-47, existența brevetului lui Morin nu mai poate fi pusă la îndoială.

[33] Pentru argumente în favoarea părerii că Morin și-a falsificat autoritatea, a se vedea Alain Bernheim, „Une decoverte etonnante concernant les Constitutions de 1762,” Renaissance Traditionnelle nr. 59 (iulie 1984), 161-97; A. C. F. Jackson, „The Authorship of the 1762 Constitutions of the Ancient and Accepted Rite,” Ars Quatuor Coronatorum 79 (1984), 176-91. A. C. F. Jackson, Rose Croix: A History of the Ancient and Accepted Rite for England and Wales rev. & enl. (Londra: Lewis Masonic, 1980, 1987), 46-54. Pentru punctul de vedere opus, a se vedea Jean-Pierre Lassalle, „From the Constitutions and Regulations of 1762 to the Grand Constitutions of 1786”, în Heredom 2 (1993), 57-88.

[34] Ms. 104 D. LII. Haut Grades de l’Orient de Paris. Arhiva Marii Loji a Suediei.

[35] Organismul din Albany a fost activ doar timp de șapte ani și a încetat complet să funcționeze în 1774. A se vedea „The Original Minutes of Ineffable and Sublime Grand Lodge of Perfection of Albany, N.Y., from 1767 to 1774”, în 1906 Proceedings of the Thirty-seventh Council of Deliberation for the Bodies of the State of Ancient Accepted Scottish Rite Northern Masonic Jurisdiction, U.S.A., of the State of New York (Printed by Order of the Council, 1906), supliment, p. 130. Înaltele Grade din Albany au fost reînviate patruzeci și șase de ani mai târziu, în 1820, de Giles F. Yates, și au intrat sub jurisdicția Supremului Consiliu din Charleston. A se vedea Arturo de Hoyos, „The Supreme Council of the 43rd Degree”, în de Hoyos și S. Brent Morris, Cerneauism and American Freemasonry (Washington, DC: Scottish Rite Research Society, 2019), 146-74.

[36] A se vedea Pierre Noël, Guide des Maçons Écossais. A Édinbourg. 58\ Les grades bleu du REAA: genése et développement (Paris: A l’Orient, 2006)