De la un apreciat frate al nostru, am primit aceste ecouri ale intâlnirii noastre din Țara de Sus a Moldovei:

 

Când încep să scriu un text, n-aș putea spune încotro mă duce, ce voi întâlni pe parcurs și cum se va sfârși.

Desigur, punctul conceptual există mi-e clar în minte. Dar, pornind de sunt asemeni acelor navigatori care, îmbarcați pe caravele, se avântau în larg căutând „drumul spre Indii”

N-au ajuns până-ntr-acolo, dar unii au „descoperit” Americile și, tot fără intenție, au „demonstrat” că Pământul e rotund.

Alții, firește, au pierit pe drum – călătoria lor preschimbându-se într-o metaforă a ne-întoarcerii.

Scrierea textului mă pune într-o ipostază similară: cu a unora sau cu a celorlalți.

Gândit în felul acesta textul devine călătorie.

Consemnată ca atare, de ce n-ar deveni și călătoria text.

Și textul, și călătoria înseamnă plecare: dintr-un prezent, care-i al tău, către un alt prezent.

Prin călătorie, te înstrăinezi și te dezminți de prezentul tău, spre a te defini („a te adeveri” zice Noica) prin prezentul Celuilalt: care-ti devine astfel, contemporan – chiar dacă, în timp, vă despart ani, secole, milenii.

 

O veche “tradiție” afirmă că „La început a făcut Dumnezeu cerurile și pământul”; sau că „La început a fost Cuvântul” – ca și cum acest „La început” ar fi adverb de timp, sugerând o indefinită succesiune Fals. Deși prost tradus, este adverb de mod. Dă de înțeles nu „când”, ci „cum” s-au petrecut toate.

Cum? Bereshit, conform Genezei. En arché, spune evanghelistul. Adică în principiu. Iar Principiul cuprinde, într-un același arc de boltă, Începutul și Sfârșitul. Altfel spus: Statornicia. Permanența. Simultaneitatea, în ultimă instanță, nicidecum succesiunea.

 

E, în toate acestea, o „mișcare dialectică”… «Numai că, spune Noica, omul modern nu săvârșește întreaga mișcare dialectică: se oprește prea des la înstrăinare. Așa se face că aceleași angajări ale sale care pot fi pline de sens devin un nonsens».

Îmi place să cred că, întemeiată pe Tradiție, modernitatea noastră – ca purtători ai gradelor înalte ale Franc–Masoneriei – este ferită de primejdia înstrăinării fără sens; că, plecând din prezentul nostru „actual” am intrat, fie doar pentru o clipă, într-un prezent istoric care, cum zice Noica, ne-a adeverit încă o dată: ca Frați și ca Români.

Este concluzia către care m-au îndreptat cele trei „călătorii” prilejuite de întrunirea noastră (rituală, în felul ei) de la Suceava; Întrunire extinsă pe parcursul a două zile: 9 și 10 august a.c.

La o primă citire programul întrunirii părea simplu – chiar banal…

În prima zi: vizită la „Memorialul holocaustului” din localitatea Siret; pauză de după–amiază; „seară câmpeneasca” la cabana „Căprioara” de la Adâncata. A doua zi, sâmbătă: vizită la Cetatea de Scaun a Sucevei, în incinta căreia urma să conferențieze acad. loan Aurel Pop; vizită la Mânăstirea Dragomirna, în a cărei trapeză vom și prânzi; seara, „cină festivă” la restaurantul hotelului „Polaris”.

Cinci ”puncte” în program; celule într–un fagure…

 

Ziua de vineri a început de fapt la „micul dejun”: prilej de-a reîntâlni Frați pe care nu–i mai văzusem de la „ultimul Odeon”; prilej de a cunoaște alții, pe care nu–i mai întâlnisem – dar de care ne–am apropiat instantaneu de parcă ne știam de când lumea.

 

 

Când am plecat spre localitatea Siret stătea să plouă… Până la urmă, parcă spre a crea o anumită atmosferă, doar a ”stropit”: Vizita la „Memorialul holocaustului evreilor din Bucovina” este prima dintre călătoriile – întru spirit – prin care ni s–au des–văluit aspecte semnificative ale Tării de Sus.

 

Comunități evreiești au existat, în acest colț de lume, din vremuri străvechi… Dar, începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, elementul iudaic a devenit – ca număr și afirmare – mai mult decât prezent: contribuind la efervescența spirituală și materială a regiunii.

În acest sens, voi aminti, pe scurt, doar trei „repere” – cu regretul că nu le pot relata în amplitudinea lor. E vorba despre trei oameni ai acestor locuri – destinul lor părându-mi-se emblematic pentru spiritualitatea iudaică și, nu mai puțin, pentru ce le-a fost dat să sufere.

« Cu două sute de ani în urma, într–o colibă îndepărtată din Munții Carpați, a trăit un făcător de minuni pe nume Rabbi Israel. Unii spun că nu a trăit niciodată»

Așa începe una dintre cărțile despre rabinul Israel ben Eliezer (1700– 1760), întemeietor al hasidismului și supranumit, încă din timpul vieții, Baal Shem Tov – ceea ce înseamnă „Maestru al Numelui Sfânt”

Ca mișcare mistică în interiorul iudaismului, hasidismul promovează o „formă de venerare” mai deschisă în raport cu rigorile Învățăturilor talmudice – Baal Shem Tov afirmând că Dumnezeu este imanent In toate lucrurile și că devoțiunea este mai importantă decât erudiția.

Cei mai mulți hasidimi au căzut victimă Holocaustului.

 

Holocaustul, marea tragedie care s-a abătut asupra evreilor, a lovit fără cruțare și fără discernământ în tot ceea ce însemna iudaism: valori și oameni. Mai ales oameni… Aberanta ”soluție finală” preconizată de Germania Iui Hitler, viza eliminarea fizică a tuturor evreilor din Europa – doar pentru faptul că erau evrei. Din această perspectivă, nicio victimă nu trebuie uitată: toți împreună, și fiecare în parte, prezintă aceeași profundă însemnătate. Acesta este rostul unui memorial al Holocaustului: să smulgă victimele din anonimatul morții.

 

In sensul celor tocmai spuse, evoc doua nume; doi poeți de anvergură europeană: Benjamin Fundoianu (1898–1944, născut la Iași, gazat la Birkenau) și Paul Celan (1920–1970, originar din Cernăuți s-a sinucis la Paris – marcat iremediabil de moartea, în lagăr, a întregii sale familii și a milioanelor de conaționali).

Amândoi au debutat în limba româna; dar, stabiliți ulterior la Paris, s–au afirmat ca poeți de prim rang: în franceză, B. Fondane; în germană Paul Celan.

Influențați de hasidism, amândoi și–au asumat evreitatea până la ultimele consecințe: fapt care, în circumstanțe proprii fiecăruia, i-a dus la moarte. Nu și la uitare, însă…

 

Închei această relatare cu o destăinuire, deși nu–l vorba de vreo taină – ci doar de discreție: încă de–acum 10 ori 12 ani, Fratele Stelian Nistor mi–a vorbit despre intenția lui de–a concepe și finaliza un memorial al Holocaustului evreilor din întreaga Bucovină; adică din Țara de Sus în hotarele ei istorice… Intenție „cu bătaie lungă”, ca să zic așa. Ceea ce, atunci, era doar o idee – cam hazardată, îmi ziceam – a devenit în timp edificiul memorial pe care I–am văzut: o construcție întemeiată, cumpănită și întocmită, cum se cuvine, în toate articulațiile ei.

Vocație de zidar liber. Mai e nevoie de adăugat ceva?

Pentru mine, Cetatea de Scaun a Sucevei rămâne indestructibil legată de figura «bătrânului Ștefan–Voievod, părintele Moldovei»– cum îl numește Sadoveanu în deschiderea ultimului său mare roman istoric, Nicoară Potcoavă.

Capitală a Moldovei în timpul domniei Iui Ștefan, când Moldova a cunoscut perioada ei de maximă înflorire cultural–economică și de extindere teritorială, Cetatea nu a putut fi cucerită niciodată… A fost incendiată și dărâmată pe timp de pace, la ordinul turcilor, de–construirea ei întinzându-se pe parcursul mai multor zeci de ani.

Preumblându-mă prin cetate, și având în minte toate astea, am parcurs–o mai degrabă cu gândul, decât cu pasul.

 

Conferința președintelui Academiei s-a raportat – in egală măsură, aș zice – la Ștefan cel Mare și la Sadoveanu (cel care l-a glorificat, ca nimeni altul, în „trilogia” Frații Jderi).

Știam că ne vorbește unul dintre cei mai buni medieviști; cunoșteam, din întâlniri anterioare, darul/harul retoric al vorbitorului: capacitatea Iui de a–și modela/modula discursul pe amploarea ideilor, riguros expuse, care i-l structurează… Dar dl. Ioan Aurel Pop a adăugat, la toate astea, o impecabilă cunoaștere a literaturii – ca fenomen – a Iui Sadoveanu, ca autor de mari romane istorice.

Domnia Iui Ștefan, adevărată ”epocă de aur” în istoria Românilor, ni s-a relevat, astfel, ca răsfrântă între oglinzi paralele: evocată printr-un ”joc de imagini” care i-a potențat semnificațiile.

Ca un adevărat istoric, care cercetează trecutul nu doar „în sine”, ci pentru o mai dreaptă înțelegere a prezentului, dl. Ioan Aurel Pop s-a referit, pe parcurs, și la anumite aspecte ale realității imediate; aspecte abordate cu moderație si rigoare.

EcouI acestei abordări s-a regăsit și-n întrebările care, după expunere, i–au fost adresate; și care la rândul lor, au generat răspunsuri ample, competente– faptul trebuie remarcat – directe; fără ocolișuri de circumstanță.

Nu–i așadar de mirare că – transpuse pe rețele de socializare – unele ”fragmente” ale întâlnirii cu președintele Academiei au devenit virale.

Întâlnirea s–a încheiat cu o „sesiune de autografe” – după care, împreună cu distinsul nostru oaspete, am plecat către mânăstirea Dragomirna.

În formă de dreptunghi alungit, rotunjit la capete, Dragomirna (ridicată între 1606 și 1609) pare să fi fost concepută ca o nava menită răzbată prin timp… Ceea ce s-a și întâmplat.

Ctitorie a mitropolitului Atanasie Crimca, ale cărui oseminte odihnesc în incintă, mănăstirea se arată ca o cetate: nu doar la propriu – in 1627, domnitorul Miron Barnovschi a împrejmuit–o cu un puternic zid de apărare –, ci și la figurat, ca Iăcaș de referință al Ortodoxiei românești.

Austeră în exterior, Dragomirna se vădește bogat ornamentată în interior – bucurând realmente privirile celui care știe să vadă… În plus, muzeul aferent găzduiește o bogată colecție de artă medievală, ferecături de cărți în argint, icoane și obiecte de cult – toate, de un ales rafinament.

 

Dacă moldoveanul Petru Movilă a ajuns în 1633, mitropolit al „Kievului”, Haliciului și a toată Rusia”, prin lucrarea sa duhovnicească ortodoxia de dincolo de Nistru, cuvine–se a–I pomeni, ”în oglindă”, pe ucraineanul Palsie Velicikovski (1722–1794): naturalizat în Moldova după un stagiu de „maturizare” la Muntele Athos, Paisie a fost stareț la Dragomirna din 1763 pană–n 1775 (când austriecii au ocupat Bucovina); refugiat, câțiva ani, la mănăstirea Secu, se stabilește, din 1779, la mănăstirea Neamț – care, sub conducerea acestui mare stareț, devine centrul monahismului românesc și școală de viețuire isihastă pentru întreg Răsăritul creștin. Dar totul a început în Dragomirna.

 

Prânzul oferit nouă, cu discretă generozitate, de cuvioasele monahii s-a desfășurat în trapeză, după tipicul mănăstiresc: Tatăl Nostru, rostit înainte; rugăciune de mulțumire, spusă după.

Și a fost acest prânz, bogat și savuros – deși toate bucatele erau „de post”.

Acestea fiind zise, putem considera încheiate cu folos cele trei călătorii – intru Spirit – prin Tara de Sus a Moldovei.

Pentru cine le–a perceput și priceput ca atare, sensul lor ascendent este limpede. Se înscrie în matca firească a Lucrării noastre ca membri ai R.S.A.A. din Romania.

 

Dar am numărat, dintru început, „trei plus două” călătorii.

Drept care, lângă cele trei, consemnate pană acum, așezăm și cele două seri petrecute împreună: „Seara câmpenească”, de la Adâncata, și „Cina festivă” care a încheiat ziua a doua…  Le adăugăm, considerându–le ”căIătorii”, nu prin echivalare, ci prin similitudine .

Am călătorit degustând belșugul de roade ale pământului acestuia, care–i al nostru. Și ne–am bucurat: căci Români suntem și nimic din ce–i românesc nu ne este (sau n–ar trebui să ne fie) străin.

Cu precizarea că noi, ca inițiați, înțelegem, prin toate acestea, mai degrabă virtuțile, decât scăderile ființei noastre.

 

Oricum ar fi, cred că am parcurs ”întâmplările” de la Suceava trăind un real sentiment al așezării în Tradiție – în cea a Ordinului nostru, ca si în cea proprie nouă, ca Români.

Și nu–i vorbă de circumstanță, ceea ce spun: doar așezarea in Tradiție, și numai ea, ne dă forța și înțelepciunea de–a merge înainte.

Fix înainte!

Nicolae Ulieru, 33 °