Supreme Council of 33rd and Last Degree of the Ancient
and Accepted Scottish Rite of Romania

René Guénon: SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA INIȚIERII

Numele lui René Guénon va reveni nu o dată în spațiul rubricii noastre: ca nume al unei autorități la care am apelat, și voi apela, de câte ori încerc să imprim o alură „definitivă”, o turnură „fără drept de apel” supozițiilor/considerațiilor mele privind o carte/o temă sau alta… Iar ghilimelele puse celor două atribute nu înseamnă relativizarea acestei autorități; ci, pornind tocmai de la spiritul scrierilor lui, sugerează că, din când în când, totul poate fi – și, uneori, chiar trebuie – repus în discuție; re-luat de la capăt și re-interpretat: dar nu ca o „inovație”, ca produsul unei fantezii individuale oarecare, cum Guénon însuși avertizează, ci în lumina Mari Tradiții – al cărei subtil interpret, și propagator neobosit, a fost vreme de cinci decenii.

Dacă ar fi să-i căutăm/să-i atribuim un „profil clasic”, cred că cel care i se potrivește mai bine este acela al unui Ianus bifrons: scrutând, cu aceeași lucidă/pătrunzătoare privire, Orient și Occident… Urcând către izvoare, trebuie spus că – în mitologia latină timpurie – Ianus și sora sa Iana personificau Soarele și Luna: luminători ai zilei, respectiv ai nopții. Și că, dintr-o altă perspectivă, Ianus trebuie înțeles ca „poartă”: ca deschidere către tărâmuri ne-accesibile cunoașterii „de rând” (= cunoaștere întreprinsă în absența inițierii).

Pentru cine știe să citească, toate acestea se regăsesc în – complexă și profundă – personalitate a lui René Guénon: așa cum transpare ea din ceea ce a scris… În sfârșit, să-i trecem în cont și că, născut catolic, a frecventat de timpuriu diverse structuri/organizații (pretins) inițiatice – inclusiv Francmasoneria franceză a începutului de secol XX –, pentru ca să-și petreacă ultimii douăzeci de ani din viață la Cairo: unde adoptă toate riturile și cutumele musulmane, după ce, în 1911-1912, se atașase la sufism („miezul esoteric” al Islamului), primind numele de Abdul Wahed Yahia (= „Ioan, slujitorul Unicului”)… Mai presus de toate stă, însă, „faptul” (neatestat documentar) că, între 1908 și 1912, Guénon a fost învestit, de către Superiores Incogniti, cu funcția de restaurator al Tradiției Primordiale în Occident.

Cu aceasta, realizarea lui metafizică era fapt împlinit; fapt perfect deductibil din (și dovedit prin) tot ceea ce a scris/publicat: articole, studii, cărți – axate, toate, pe ideea (și promovate în scopul) convertirii mentalității occidentale la Tradiție și la Sacru.

Înțelegem, așadar, de ce nimeni dintre moderni n-a reușit, ca el, să descifreze și să interpreteze textele sacre: aducând către noi lumina Orientului veșnic; după cum nimeni n-a surprins în formulări mai pregnante, mai subtil și mai riguros argumentate, ceea ce el însuși numea „gradul de degenerare la care a ajuns Occidentul modern”.

La noi, în timpul regimului comunist, Guénon a fost cunoscut mai ales prin Vasile Lovinescu: contemporan, corespondent și, într-o anumită măsură, emul/discipol al maestrului… Relația lor, strict epistolară, datează din anii 30: în 1936-37, revista Etudes Traditionelles, condusă de Guénon, îi publică lui V. Lovinescu, în cinci numere, studiul La Dacie Hyperboréenne (Dacia hiperboreană), semnat „Geticus”; pentru ca, două-trei decenii mai târziu, cărți precum Al patrulea hagialâc (în 1981) și, îndeosebi, Creangă și Creanga de aur (în 1989) să ateste cât de fecundă, nu doar „îndatoritoare”, poate fi frecventarea sistematică și cunoașterea în profunzime a universului de idei guénonian.

Demersuri de vastă cuprindere, și de unică aprofundare a spiritualității vechi românești, cărțile lui V. Lovinescu au, în textura lor, dese referiri la aceste idei, precum și substanțiale citate din studiile lui Guénon: idei și citate care l-au familiarizat, cât de cât, pe cititorul român cu o viziune a Lumii (și, implicit, a Istoriei) în total contra-sens cu ideologia oficială (infestată de dogmatism, și care promova așa-zisul „materialism dialectic și istoric” nu ca eventuală „bază de discuții”, ci ca „armă” de excludere a oricărui punct de vedere diferit – excludere însoțită, nu o dată, de grele condamnări penale).

După 1990, cea care l-a (re)adus pe Guénon în spațiul limbii române a fost Editura Humanitas – sub egida căreia, în mai puțin de patru ani, au apărut trei lucrări de referință: Criza lumii moderne (1993), Domnia cantității și semnele vremurilor (1995), Simboluri ale Științei sacre (1997). Suita acestor traduceri, inteligent dispuse astfel, înglobează un sens anume: ce transcende, ca să zic așa, materia „imanentă” fiecăreia dintre ele… Parcurgerea lor, la pas, și cu reveniri concentrice asupra temelor, reprezintă, probabil, cea mai bună „introducere” într-un univers de idei pe cât de fascinant, pe-atât de complex: primele doua tratează una din coordonatele majore ale gândirii guénoniene, iar cealaltă propune „cheia” descifrării corecte a simbolurilor ce alcătuiesc ancestralitatea și substratul imaginarului indo-european.

După intrarea în noul secol și mileniu, ștafeta a fost preluată de Editura Herald – specializată în scrieri de-o asemenea factură; din 2005 și până în prezent, aici au apărut nu mai puțin de 12 cărți semnate de René Guénon – între ele, și cea prezentată/recomandată, mai bine zis, în rubrica noastră… Impunător prin dimensiuni și ritmicitate, acest demers editorial (care nu se oprește aici, alte apariții fiind anunțate) vădește „gândire” și „program” – întru totul demne de omul și opera celui nu¬mit, de către unii contemporani, prințul arcanelor.

Mă veți întreba, și pe bună dreptate, de ce – dintre toate – am ales-o tocmai pe aceasta (apărută în 2008 și tradusă, impecabil, de Roxana Cristian și regretatul Florin Mihăescu)… E drept, puteam s-o aleg pe oricare alta; căci, așa cum într-un punct situat în spațiu se pot intersecta o infinitate de drepte, aptă fiecare să (con)ducă spre Centru, tot astfel cărțile lui René Guénon se completează și se luminează reciproc: chemându-se una pe alta și trimițând, oricare dintre ele, către „miezul ascuns” al gândirii sale.

Am ales-o, totuși, pe aceasta deoarece problema inițierii se pune, astăzi, mai acut decât oricând… Proliferarea – și în România, cum pretutindeni în lume – a tot soiul de societăți și „confrerii” care de care mai „mistică”, mai „esoteric”, precum și, cvasi-generalizată, confuzia dintre „inițiere” și „mistică”, reclamă (în regim de urgentă, aș zice) despărțirea apelor de uscat: prin definirea, obiectivă și riguroasă, a inițierii; ca și prin stricta ei delimitare – nu doar de „mistică”, ci și de propriile ei „forme” contrafăcute.

O astfel de asanare, de scoatere la lumină a conceptului, întreprinde – cu binecunoscutu-i spirit de finețe, dar și cu necruțătoare ironie – René Guénon. Totul, subscris unui vast orizont cultural: care, fie direct, fie prin sugestie, dă impresia că autorul epuizează datele problemei.

 

René Guénon - Scurtă privire asupra iniţierii