Supremul Consiliu de Grad 33 și Ultim - Ritul Scoțian Antic și Acceptat din România

Supremul Consiliu de Grad 33 și Ultim

al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din România

Bulevardele datoriei

Trăim vremuri în care libertatea cuvântului, târziu redobândită, tinde să se transforme în prilejul de a intimida adversarul prin vacarmul lătrat al insultei, calomniei și amenințării abia voalate. Vă propun deci să ne revigorăm o clipă urechile cu evocarea unui personaj care, deși intelectual și persoană publică ce s-a exprimat necontenit în luări de cuvânt și în scris, se impune istoriei prin ceva astăzi mai demodat: prin fapte.

Numele său este Jean Zay. S-a născut în Franța începutului de secol XX, dintr-o familie de origine evreiască din Alsacia. După dezastrul războiului franco-prusac de la 1870, bunicul său a optat pentru Franța. Tatăl său a fost un politician radical-socialist la Orléans, unde edita și jurnalul Le progrès du Loiret. Mama sa era o învățătoare protestantă. În Franța scrobită a celei de a III-a Republici, Jean Zay se năștea ca triplu minoritar! Era doar începutul. După bacalaureat, devine jurnalist la Progrès și este inițiat la 24 ianuarie 1926 în Loja ”Etienne Dolet” din Orléans, în Obediența Marelui Orient al Franței. Urmează licența în Drept și examenul de barou. Avocatul Jean Zay se căsătorește în 1932 în templul protestant din orașul natal, în religia în care fusese crescut.

În același an, este ales deputat din partea partidului radical, cel mai tânăr ales din istoria celei de a III-a Republici, prieten cu Pierre Mendès-France și Pierre Cot. Patru ani mai târziu, guvernul Frontului Popular îi oferă portofoliul de ministru al Educației Naționale și al Artelor Frumoase. Erau încă vremurile în care Învățământul și Cultura erau privite ca un instrument indivizibil al viitorului unei națiuni.

În trei ani și două luni de mandat, Fratele Jean Zay a scuturat de praf mentalitățile, a inițiat și deseori impus măsuri radicale în epocă, inspirate și moderne pentru cei de azi, care se mândresc deseori cu ele fără să știe în mintea cui s-au născut. Vă previn, lista care urmează nu este exhaustivă: a unificat programa școlară la nivel național; a prelungit învățământul obligatoriu de la 13 la 14 ani; a introdus educația fizică obligatorie pentru elevii de ambele sexe; a promovat lectura pentru toți, înființând celebrele Bibliobus-uri, biblioteci gratuite itinerante ce puteau ajunge și în satele cele mai izolate; a înființat Centrul Național al Cercetării Științifice, faimosul CNRS care este și astăzi o referință mondială; a înființat Școala Națională de Administrație ENA, fabrica de înalți funcționari ce a înzestrat statul francez și astăzi Uniunea Europeană cu o nouă rasă de administratori publici; a unificat teatrele naționale și a lansat matineele gratuite pentru elevi și săraci.

Aș putea continua, dar prefer să mă limitez la a mai menționa o singură inițiativă legislativă: ca ministru al Artelor, Jean Zay a cerut ca orice comandă de edificiu public, de la palatele Republicii la ultima școală primară, să dedice minimum 1,5% din buget lucrărilor decorative, pentru ca legătura între cetățean și Stat să fie întărită prin Frumusețea artistică și pentru ca întregi corpuri de meserii tradiționale – care făcuseră de secole gloria Franței – să nu dispară în goana după eficiență a unei societăți industriale. După lupte cu toți adversarii politici, dar și cu colegii de partid, a reușit să smulgă 0,5% și să-l treacă în lege. Vă las să apreciați cât de urgentă părea această măsură unor deputați care gestionau deja patrimoniul artistic al unei țări ca Franța și care, după ce au introdus concediile plătite anuale, mai trebuiau să facă față bugetar celorlalte promisiuni costisitoare ale Frontului Popular. A, să nu uit un detaliu care i-a surprins pe mulți în epocă, introducând un nou sentiment de urgență: reînarmarea galopantă a Germaniei naziste…

La prima vedere, un cârcotaș ar putea spune, cu acea blestemată vorbă a noastră, că ”nu era momentul”, că astfel de măsuri de stânga au pregătit înfrângerea din 1940. O să fiți surprinși: umanistul radical-socialist Jean Zay, evreul, protestantul și masonul Jean Zay nu era un pacifist angelic. În toată acțiunea sa publică, a susținut cu idei, programe și fonduri Republica spaniolă, reînarmarea ca prioritate și a combătut exemplar pactul lașității de la München. Era o voce rară în Franța acelor zile, un stângist care vorbea ca Winston Churchill! Nu era însă doar un om de vorbe.

Ca ministru și deputat, era scutit de mobilizare. Jean Zay demisionează ca ministru, rămâne deputat, dar renunță la imunitate și se prezintă în 1939 voluntar la regiment. În mai 1940, pleacă în permisie la Paris, ca să ia parte la sesiunea parlamentară, în timp ce trupele germane se apropiau. Autoritățile au fugit la Bordeaux, apoi au scufundat Republica și l-au chemat pe mareșalul Pétain să semneze capitularea. Împreună cu alți 27 deputați, Jean Zay s-a îmbarcat pe vasul Massilia spre Maroc, dorind să constituie un guvern în exil, care să continue lupta din colonii sau de la Londra. Ajunși la destinație, deputații au fost reținuți la ordinele guvernului de la Vichy. Jean Zay și încă trei deputați erau militari. Au fost transferați în Franța, unde între timp noile autorități le revocaseră permisiile. Jean Zay a fost degradat și condamnat la deportare pe viață ”pentru dezertare în fața inamicului, ca ofițer în linia întâi”. Ceilalți trei au primit 6 ani, 8 ani cu suspendare și o achitare…

Spre onoarea lor, la aflarea sentinței, zeci de magistrați au protestat public, semnând o petiție intitulată ”Onoarea Justiției franceze refuză să fie pătată cu o nouă afacere Dreyfus”. Până și naziștii au trebuit să dea un pic înapoi, comutând surghiunul în temnița lui Papillon din Guyana într-o condamnare într-o închisoare din Franța.

De unde diferența de tratament? De unde atâta ură? Înaintea și pe toată durata procesului se dezlănțuise o campanie de presă furibundă, în care toate facțiunile extremei drepte franceze își găsiseră cel mai potrivit țap ispășitor tocmai în Jean Zay. Cum altfel? Pentru colaboraționiștii fasciști, la fel ca pentru ultra-naționaliștii catolici, dezastrul din 1940 nu putea fi decât opera unui evreu, a unui protestant, a unui agitator stângist sau a unui mason. Jean Zay era toate acestea laolaltă. Era trădătorul ideal. Pentru fasciști era un metec, cel mult o corcitură. Pe atunci, se spunea că ”botezul te poate face eventual creștin, dar nicidecum și francez”. Pentru comuniștii pe care nu a mai apucat să-i îndure, Jean Zay ar fi fost un cosmopolit, adică un om fără rădăcini. Tocmai el, care avea atâtea…

Mă întreb, Fraților, cum l-am numi noi, cei liberi, echilibrați și sofisticați de astăzi?
Termenul la modă, deși este tehnic corect, sperie deja segmente largi ale populației: Jean Zay era un produs al multiculturalismului. Nu vreau să influențez judecata nimănui, însă am o rugăminte: când mai auzim acest termen vânturat ca o amenințare pentru societatea modernă, să nu uităm că el produce și astfel de perle rare cum a fost Jean Zay. Credeți pe cuvânt un Frate care nu-i împărtășește nici religiile, nici afilierea politică.

Multiculturalismul face astăzi parte dintr-o mai veche familie de cuvinte, din care vă reamintesc doar plutocrația, oculta judeo-masonică, conspirația iudeo-bolșevică și, mai modest, dar mai aproape de noi, cei care ”n-au mâncat salam cu soia”. Ca masoni, toleranța ne impune să acceptăm și să respectăm alteritatea. Ca oameni moderni și cetățeni responsabili, avem datoria să-i explorăm exotismul și să extragem de acolo elementele luminoase care uneori ne lipsesc. Orice crescător de cai sau viticultor ne poate confirma că elita unui pur-sânge sau a unui vin DOC este doar rezultatul multor corciri fericite.

Revenind la Jean Zay, a petrecut următorii patru ani în închisoare, în contact cu Rezistența franceză, care i-a propus să-l ajute să evadeze. A refuzat, motivând că nu ar fi un partizan priceput și că este mai util în după gratii, scriind neîncetat și folosinduși în continuare mintea ascuțită pentru a inventa noi inițiative și reforme necesare reconstrucției Franței după Eliberare. Coleg de celulă cu rabinul Gurevici, îi mărturisește că nu s-a considerat niciodată evreu, deși a fost condamnat pentru asta: ”Ar fi rușinos ca un protestant să se laude cu ce nu e al lui, ar fi inacceptabil să-mi asum o identitate înnobilată de atâtea persecuții. Sunt aici cu Dumneavoastră doar pentru că cei de afară nu sunt liberi.”

Așa gândea Fratele Jean Zay pe 20 iunie 1944, acum 75 ani fără trei zile, când trei milițieni fasciști l-au scos din celulă, fluturând un ordin de transfer motivat de debarcarea din Normandia. L-au dus la marginea orașului, între o pădure și o carieră de piatră abandonată, într-un loc numit de țărani Râpa Diavolului. Acolo l-au asasinat, l-au dezbrăcat și i-au furat verigheta, înainte de a arunca niște grenade pentru a-l îngropa sub bolovani. Vă sună cumva cunoscută această scenă? Vă întreb nu doar ca masoni, ci și ca simpli români.

Urma să împlinească o lună mai târziu vârsta de 40 ani. Da, Fraților, toată această operă o realizase înainte de 36 ani!

Așa se încheie viața biologică a Fratelui Jean Zay. Însă posteritatea nu a fost mai puțin nedreaptă cu el. Deși a fost reabilitat postum în 1945, deși corpul i-a fost găsit și identificat în 1946 după fișa dentară și măsurile consemnate minuțios în carnețel de către croitorul său evreu din Paris, între timp dispărut și el, deși asasinii au fost prinși de aliați la Napoli în 1947 și condamnați la muncă silnică pe viață, aceștia au ieșit din închisoare după doar doi ani iar numele lui Jean Zay a fost complet dat uitării.

De ce, mă veți întreba. Cum a fost posibil aceasta într-o lume liberă și antifascistă? E dureros de simplu. Franța de după război avea nevoie de noi figuri de eroi, care să șteargă rușinea capitulării din 1940. Cele mai importante două partide din epocă, cel gaullist și cel comunist, erau ambele versate în a instrumentaliza memoria colectivă. În plus, fiecare avea de revendicat o jumătate din Rezistența franceză – când FFI, când FTP – cu multe nume glorioase de autentici martiri ai Libertății. Spre ghinionul său, Jean Zay nu era pe niciuna dintre aceste liste. Nu figura nici pe cea a organizațiilor de evrei supraviețuitori, deoarece avea doar un bunic evreu, și acela din partea tatălui. Cu gustul conspirației pe care-l avem, ne putem întreba doar atât: cine a mai rămas ca să NU îl uite? Răspunsul aparține fiecăruia.

Vă voi da acum ocazia fiecăruia să-l priviți în ochi pe acest Frate al nostru care, deși trecut la Orientul Etern, veți descoperi că este încă activ! În această calitate, dar și pentru exemplaritatea întregii sale existențe, cer permisiunea Venerabilului Maestru ca fotografia acestui Frate să rămână la Orient, ca invitat de onoare al agapei noastre.

Mărturisesc că, deși pasionat de istoria Franței, nu îi întâlnisem nici eu numele până acum câteva săptămâni. Pentru a-mi dubla rușinea, l-am aflat în legătura cu profesia mea de cineast.

Am păstrat la urmă ultima dintre invențiile lui Jean Zay. În 1938, ministrul francez a observat că cel mai important festival de film din lume, Mostra de la Veneția, a devenit un megafon al dictaturii. Nu era de mirare. Mussolini proclamase cu câțiva ani înainte că ”dintre toate armele fascismului, cinematograful este cea mai puternică”. Om harnic, a înființat studiourile Cinecittà și Festivalul de la Veneția, apoi le-a acordat credite substanțiale. Mussolini avea dreptate. Stalin l-a înțeles și l-a copiat. În 1938, Mostra de la Veneția era deja sub comanda unui al treilea personaj funest: dr.Joseph Goebbels, ministru al Propagandei Reichului German. În timp ce Europa găsea încântător bulucul de vedete de la Veneția, Jean Zay a avut o străfulgerare: țările democratice ar trebui să boicoteze această propagandă și să aibă un festival al lor, care să celebreze valorile democratice. De ce nu într-un loc încântător precum Cannes?

Zis și făcut. Jean Zay a contactat pe toată lumea, de la Gaumont și Pathé până la studiourile hollywoodiene și i-a invitat pe Coasta de Azur… la 1 septembrie 1939.


Începutul războiului a dat însă totul peste cap. Festivalul de la Cannes a apărut abia după câțiva ani, cam pe când asasinii lui Jean Zay ieșeau din închisoare, amnistiați în numele reconcilierii naționale.

Vă spuneam mai devreme că s-a găsit probabil cineva care să NU îl uite pe Jean Zay în toți acești ani. S-au găsit câțiva primari. Astăzi, o duzină de străzi din Franța și câteva școli generale îi poartă numele. S-au găsit totuși oameni liberi și de bune moravuri, care să-l readucă în atenția autorităților. În 2015, la 70 ani după reabilitare, rămășițele lui au fost transferate la Panthéon. În discursul Președintelui Republicii, ”Jean Zay a fost unul dintre puținii care au modelat din vreme firea rebelă franceză în spiritul viu și în final victorios al Rezistenței”. Anul acesta, președintele Macron, în ambiția de a pune Franța în fruntea națiunilor ce dezvoltă inteligența artificială, a dotat CNRS cu un super-computer. Cercetătorii au hotărât să-i dea numele lui Jean Zay. Dar nu este tot.

Fraților, un grup de entuziaști și-au propus să organizeze în sfârșit Festivalul de la Cannes din 1939. M-ați auzit bine, cel din 1939, cu filmele selecționate atunci. Și ce filme! Spre deosebire de Jean Zay, ele nu au fost uitate în toți acești ani: Vrăjitorul din Oz, Pacific Express și Mister Smith merge în Senat sunt doar câteva dintre acele arme ale libertății și democrației vremelnic înfrânte, care se vor bate pentru o Palme d’Or peste câteva luni, în acest întârziat dar esențial an 1939.

Pentru că da, va fi un festival adevărat, cu juriu, competiție și premii. Ca o atenție deosebită pentru Goebbels, organizatorii i-au propus să fie președinte al juriului lui Amos Gitai, imens cineast israelian care, după ce a acceptat, se pare că a plâns două zile. Din juriu vor face parte, pe lângă oameni de specialitate, și cele două fiice ale lui Jean Zay, Hélène și Catherine, ultima născută când tatăl său era deja în închisoare. Va fi și un covor roșu, pe care sunt deja invitate vedetele din 1939 sau descendenții lor, vor fi conferințe și dezbateri, va fi tot ceea ce înseamnă într-o lume liberă Festivalul de la Cannes.

Ce contează că nu suntem în 1939? Ce contează că se cheamă Cannes, dar va avea loc la Orléans, în orașul eliberat cândva de Ioana d’Arc, pentru ca să se poată naște acolo Jean Zay mai târziu ca francez? Nu, Fraților, pentru Comitetul Jean Zay, cum își spun cu modestie niște organizatori categoric liberi și de cele mai bune moravuri, NU ESTE
NICIODATĂ PREA TÂRZIU. Sau, cu alte cuvinte pe care le visez tot mai românești, ”chiar acum este momentul”. Azi, în lumea lui Trump și Putin, a Brexitului și a rachetelor coreene, a lui Erdogan sau Viktor Orban, Comitetul Jean Zay a decis că este încă momentul să le răspundă lui Mussolini și Goebbels.

Am onoarea să vă prezint, Fraților, afișul Festivalului de la Cannes 1939. Cel prevăzut pentru atunci și cel de azi. Veți putea remarca în ilustrații fragilitatea lumii din fața cizmelor naziste, dar și nostalgia contemporană după eleganța unei epoci dispărute. Da, puteți încă să vă luați bilete! Pentru o dată, 1939 nu se termină la vremea lui, ci doar când trebuie…

Probabil sunteți impresionați, așa cum am fost și eu, aflând despre acest eveniment și despre destinul acestui Frate. V-aș mai pune însă răbdarea la încercare câteva minute pentru a vă împărtăși cu modestie și gândurile pe care mi le-a stârnit în ultimele săptămâni, gânduri pentru care vă solicit anticipat îngăduința.

Jean Zay a trecut demult la Orientul Etern, însă iată că munca lui se va încheia abia în luna noiembrie la Orléans. Da, fac aluzie la fraza aceea din Ritual, care trece de multe ori aproape neobservată la sfârșitul Ținutei, atunci când spiritul tânjește deja după căldura conversațiilor de la agapă și trupul aude chemarea de sirene a chiftelelor. Aici mă aflam și eu când am auzit vocea simbolică a Fratelui Jean Zay.


”Munca unui mason nu încetează niciodată”. În lipsa lui, în urma lui, ea cade pe umerii Fraților rămași. Ea nu încetează, ea nu se demodează, ea nu se prescrie. Ne revendicăm de la constructorii templelor, ne vrem urmașii făuritorilor de catedrale? Foarte bine. Cea mai ingrată dintre îndatoririle lor era să se dedice în întregime unei munci începute cu mult înaintea lor și al cărei rezultat final nu-l vor vedea decât cu ochii închiși. Masonii trec, Masoneria însă înaintează fără oprire, generație după generație. Când ne unim în Lanțul Frăției, nu dăm mâna doar cu Frații din Australia și Patagonia. Universalul se declină în spațiu, dar și în timp. În lanț se află, odată cu noi, și Franklin, și Mozart, dar și Bălcescu sau frații Golești. Doliul pe care-l purtăm îi cuprinde și pe ei, împreună cu cei mai puțin celebri, dar surprinzător de importanți, dintre care astăzi am întâlnit doar unul.

Ne așteaptă o lungă vară profană, însă munca noastră nu se încheie niciodată. Ca un autentic leneș, care știe că cea mai grea nu este munca în sine, ci să te apuci de ea fără să mai amâni, mă bucur că ea a început cu mult înaintea noastră. Mă gândesc la glorioasa generație pașoptistă și nu pot să nu mă întreb cum pot face eu Lanțul cu astfel de figuri fără a fi considerat un perfect impostor? Mă întreb ce s-a ales de munca lor. Recitesc Proclamația de la Islaz și, deși la prima vedere e realizată, dacă înlocuiesc câteva nume de instituții și adversari, pot ghici răspunsul la întrebarea următoare: câtă Dreptate aflu din știrile de dimineață și câtă Frăție găsesc în ochii, vorbele și gesturile românilor de peste zi? Mai rău, câtă Frăție rămâne în Loja mea, atunci când abordăm, fie și pe grupul Diverse, temele de societate care chiar ne dor? Cât mai trebuie să luptăm cu reflexul de cenzură sau, mult mai dăunător, cu cel de auto-cenzură? Este oare munca acelor Frați din manualele de istorie încheiată sau doar ne facem că nu o vedem, din mijlocul Atelierului nostru și până la hotarele restrânse ale României profane?

Desigur, pentru toleranță și armonie, ne impunem să nu facem politică partizană sau prozelitism religios. Însă nu cred că putem combate Impostura, Tirania și Fanatismul prin tăcere, fie ea și demnă. Am crezut și eu că acești balauri scuipau flăcări doar în secolele XVIII-XIX, că omenirea s-a dezintoxicat și de sadomasochismul fascist și de heroina comunistă, că Zidul de la Berlin s-a prăbușit definitiv, dar apoi am trăit. Am trăit nu doar atentatele islamiste sau războaiele Iugoslaviei, ci, mai puțin eroic și mai aproape de casă, doctoratele plagiate, Colectivul, ordonanțele din miez de noapte și referendumul pentru redefinirea familiei. Până să ne scoatem neamul la lumină, balaurul mai are multe capete de tăiat.

Stupul social românesc are diverse categorii de albine. Suntem aici o Lojă, o mână de oameni care nu ne-am mulțumit să fim doar trântori sau lucrători, ci ne-am visat un pic sentinele. Pe lângă căutarea spirituală, eminamente individuală, Atelierul nostru ar trebui să fie și un laborator de idei cu aplicabilitate socială iar acestea se nasc îndeobște din dezbatere între opinii contrare. Unele opinii pot să ne șifoneze ego-ul sau convingerile ideologice, dar eu îmi permit să consider asta ceva normal. Într-un laborator se manipulează și unele substanțe mai periculoase. Mai strănuți, mai lăcrimezi, te mai arzi sau curentezi, dar asta face parte din contract. Nimeni nu vrea să te otrăvească, toți caută împreună un leac pentru boli vechi și periculoase. Cum ne-o reamintește dramatic și Jean Zay, acțiunile care merită nu sunt lipsite de riscuri.


Deocamdată, nu ne paște nici Canalul, nici Aiudul sau Periprava dacă vorbim, ci doar un orgoliu un pic șifonat.

În democrațiile clasice, disputele politice au loc în Parlament. Acolo se adună oameni cinstiți, oameni educați, oameni dedicați. Deși țara noastră e prea mică pentru un Parlament atât de mare, câți aleși se califică la aceste capitole? Deși avem multe partide și lideri, după 30 ani de democrație încă așteptăm să avem un partid de stânga și unul de dreapta, cu câte o viziune măcar națională, dacă nu europeană.

Prin stânga înțeleg un partid care să promoveze accesul la demnitate al celor defavorizați, prin sănătate, educație și sprijin economic, nu prin ghetto-izare și dependență totală de ajutoare discreționare. Prin dreapta imaginez un partid care să sprijine libertățile și inițiativa individuală, visele și proiectele românilor ambițioși, prin crearea unui aparat administrativ modern, degresat la nevoile și capacitățile societății noastre, însă instruit și digitalizat la standardele UE. Prin național nu mă refer nici la daci nici la maghiari, ci la IMM-urile românești, supuse competiției globale la ele acasă și strivite totodată sub presiunea fiscală neaoș-fanariotă. Despre viziunea europeană vom putea vorbi când ne vom întreba dacă din bani publici, un guvern ar hotărî că sprijină la Bruxelles un grup românesc să poată cumpăra 1% din Deutsche Telekom, nu mereu și mereu invers.

Când vom avea măcar aceste două partide, țin să cred că societatea noastră va fi mai puțin vehementă pe Facebook, pe bulevarde viscolite sau prin piețe arse de caniculă. Mai mult, chiar pe grupul nostru de Diverse. Până atunci, ne aparține însă și nouă să contribuim cinstit, chiar dacă doare, la această naștere dificilă. Este datoria noastră cea mai veche, cea moștenită din toate ”râpele diavolului” țării noastre. Avem față de politicieni câteva avantaje esențiale: Masoneria ne învață să vorbim pe rând și să căutăm partea de Frăție din orice adversar. Nu e deloc puțin. Nu vă propun să mutăm munții, ci doar să avem curajul să vorbim mai mult, fie și pe WhatsApp. Să avem curajul să numim un impostor un impostor; un plagiator – plagiator; și un hoț – hoț, fără a ne mai întreba dacă e roșu sau albastru, dacă se revendică dintr-o stângă fără Justiție sau dintr-o dreaptă fără Libertate.

Știu, e greu, însă numai la început. Greu e doar până te apuci. Dacă am jurat să respectăm legile Țării, ar trebui să reacționăm când alții le încalcă, nu să ne voalăm pudic în discreția Frăției. Dacă ne mândrim că suntem Frați cu niște mari nume de bulevarde, hai să-i onorăm cumva. În paranteză fie spus, generația noastră nu a reușit încă să măture sau să ilumineze corespunzător, bașca să asfalteze aceste bulevarde. Așa cum m-a inspirat nu demult planșa Fratelui Bogoescu să afirm, există pietre care ne șlefuiesc ele pe noi. Gloria moștenită de la masonii pașoptiști se cere ștearsă de praf și lustruită, dar nu prin comemorări festive, ci prin muncă modestă, anonimă, dezinteresată. Ea începe prin mai mult dialog și acceptare între noi. Apoi în profan, zi de zi, cu răbdarea și pedagogia care v-a adus unora dintre voi copii cu care să ne putem mândri cu toții. Hai să folosim aceste calități, chiar dacă avem impresia că le risipim uneori pe un vecin, un coleg de birou sau un comesean mai agitat dintr-o cafenea. Sufletul este și el un mușchi ce se cere antrenat.


România pe care o visăm trebuie să-i conțină și să-i convingă și pe aceștia, să-i atragă și să-i încălzească și pe cei care – cu milioanele – și-au luat deja lumea în cap. Nu știu cât este dorința Masoneriei de a da neapărat exemplul în societate, dar cred că nu trebuie să pierdem acea inițiativă înscrisă în ADN-ul Frăției și confirmată de istorie cu o Țară unită, cu minorități cât de cât protejate, într-un Stat suveran și întrucâtva democratic. Este timpul să contribuim mai energic la acest edificiu, pentru a termina în sfârșit secolul al XIX-lea potrivit caietului de sarcini inițial.

În festivalul permanent al vanităților dâmbovițene, e greu și rar să fii un Jean Zay, dar cred că e extrem de fezabil și profund onorabil să inițiezi un Comitet Jean Zay. Dacă în noiembrie va avea loc Festivalul de la Cannes din 1939, poate este și pentru noi vremea să îndrăznim să vorbim liber despre bolile societății românești, nu să ne ascundem bubele sub fard sau să ne facem politicos că nu le vedem. În cei din jurul nostru și, nu rareori, în noi înșine. Personal, nu cred că asta înseamnă politică partizană, ci minimă igienă și prevenție sanitară.

Nu vă pot promite că va fi ușor, ci doar că putem începe ușor, dezlegându-ne limbile între noi. Nu vă pot promite că vom avea vreodată bulevarde ca pașoptiștii, ci doar că lumina dezbaterilor noastre va face măcar cât un bec lipsă de pe aceste bulevarde. Nu sunt nici măcar sigur că va fi plăcut, ci doar cinstit și conform Jurămintelor noastre și handshake-ului – atât de contractual – din Lanțul Universal.


Pot fi sigur de un singur lucru: că într-o zi deosebit de încărcată cu fel de fel de treburi importante, vom fi smulși fiecare și zvârliți la porțile Orientului Etern. Pe prag ne vor aștepta probabil toate acele mărețe umbre care, după fireasca îmbrățișare fraternă, ne vor pune – cu delicatețea epocii lor, în care orice educație începea și se încheia cu câte un solid modul de bune maniere – o singură, dar teribilă întrebare: ”Spune-mi, rogu-te, iubite Frate, cât ai apucat să duci mai departe din munca aia veche a noastră?”

Aștept cu încredere ca toamna să-mi aducă de la Frații mei noi semne că generația noastră își va identifica anul său 1939 de completat, și va putea cândva răspunde cu fruntea sus la întrebarea Bulevardelor.

Tudor Potra

15 iunie 2019
7

Vreme în schimbare

În „istoria” recentă a RSAA din România s-au întâmplat, și continuă să se întâmple, fapte „fără precedent”… Dintre acestea, iată-le pe cele care au...