Supremul Consiliu de Grad 33 și Ultim

Cărțile sunt scrise de oameni. Chiar și cărțile de „inspirație divină”, cărți esențiale prin excelență, tot de mâna omului au fost scrise… Și poate că nu-i de prisos să (re)amintesc, aici, ce spunea – întru aceasta – părintele mitropolit Bartolomeu Anania: „Inspirația Duhului Sfânt asupra autorului sacru nu e un dicteu automat, ci o stare de grație care-i respectă personalitatea, caracterul, temperamentul, gradul de cultură, talentul literar și stilul propriu”.

La această stare – de grație, calificativul trebuie subliniat – se referă, cred, și Brâncuși când, din postura de mare spiritual, de înalt inițiat în adâncurile și tainele Artei/Creației, putea să afirme: „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu e să te pui în starea de-a le face”.

Scrise de oameni, cărțile sunt – neîndoios – scrise pentru oameni… Autorul niciunei cărți, din câte știm, n-a rămas și singurul ei cititor; scrierea oricărei cărți vizează, obligatoriu, și un prezumtiv Celălalt, deoarece cartea are, ca primă intenție, nevoia/dorința – altfel zis, funcția – de a comunica.

Asta presupune că autorul chiar are ceva – ceva important, crede el – de spus; și că acel „ceva” ar putea fi important și pentru Celălalt.

Așadar, cărțile de aici pornesc; și cele mai multe tot aici rămân: fie că importanța mesajului ține de circumstanțe repede schimbătoare, fie că talentul e precar și stilul, caduc, cărțile vin și trec. Se întâmplă.

Există, însă, și cărți care – printr-o anume „stare de grație” – depășesc nivelul comunicării; și intră, firesc, în sfera cuminecării… A cumineca înseamnă, aici, „a împărtăși cu Celălalt”; a-l face părtaș la ceea ce te-a bucurat, te-a iluminat întru Spirit – dincolo de „materialitatea”, (i)mediată, a relatării.

Cuminecarea, sau împreuna-trăire a cunoașterii, poate fi (re)trăirea – mai profundă, mai intensă, mai elevată – a ceea ce Intelectul a cunoscut și asimilat… După cum poate fi un alt fel de „Judecat, cântărit, împărțit” – cu accentul pe ultima sintagmă.

Aceasta ar fi, sumar conturat, sensul a ceea ce înțeleg prin cărți esențiale: sens ce le desparte de celelalte – care, în „gama minoră”, pot avea și ele „valoarea” lor.

Îi mai putem adăuga un criteriu de departajare – exprimat simplu: decât să citești zece-douăzeci de cărți pe aceeași temă, dar care vorbesc mult și spun mai nimic, cu adevărat de folos ți-ar fi una singură; una și bună, cum se zice – care brodează, pe tema respectivă, și-ți des-văluie, cu impecabilă argumentație, cam tot ce se poate spune și merită să fie cunoscut… Atenție, însă: nicio carte nu spune „totul”.

Intenție? Neputință? Greu de precizat… Oricum, o veche învățătură avertizează: Cine știe zece sa spună doar nouă. De ce? – iată o temă de meditație.

Așadar, de aici pornim. Și, într-un ritm nici lent, nici alert, îți recomand câte o astfel de carte. Și-ți doresc să ai răgazul de-a o parcurge, cât și răbdarea/capacitatea de-a o pricepe; de-a zăbovi cu folos în interioritatea ei și de-a găsi/construi „punți” către propria ta interioritate.

Ce vreau să spun e că simpla lectură reprezintă doar primul consimțământ al inteligenței – ceea ce nu se confundă, nici pe departe, cu înțelegerea veritabilă și integrală a Adevărului: mai ales când e vorba, ca în asemenea cărți, de un adevăr doctrinar.

Ce fel de cărți vom prezenta?… Titlurile avut, deocamdată, în vedere conturează un „gen proxim” care se identifică cu era creștină; cu Europa ultimilor două milenii și cu „timpul istoric” căruia i se subscrie evoluția/involuția ei.

Am lăsat de-o parte marile cărți ale Orientului – cele mai multe, anterioare acestei „ere” – deoarece criteriul noastre e alternativ, nu restrictiv… Adică vor fi prezenți autorii europeni ale căror cărți vorbesc despre (iar unele sunt chiar inițiate de) doctrinele Orientului.

Căci, după cum știm, Lumina de acolo vine.
Pace ție, Cititorule!