Dragi și Respectabili Frați,

Particip și eu la această provocare a fratelui nostru B.F., pentru că este nevoie de Lumină, de răspuns la o întrebare aparent simplă, dar care deschide porțile unei reflecții profunde:

Sunt masoneria și prietenia două concepte separate? A fi mason implică prietenia?

Este nevoie nu doar de delimitări conceptuale ci de reflecții profunde.

1. Masoneria și prietenia – concepte diferite, dar nu opuse

La prima vedere, răspunsul pare evident: masoneria este o instituție, prietenia este un sentiment. Două realități diferite. Și totuși, între ele există o legătură tainică și construită nu pe interese, nu pe simpatii pasagere, ci pe o viziune comună asupra Omului și a Lumii.
În masonerie se vorbește frecvent despre fraternitate, adesea exprimată prin deviza:

Libertate, Egalitate, Fraternitate !

Masoneria cultivă fraternitatea – o formă de legătură umană care, deși nu este identică cu prietenia profană, o depășește uneori în profunzime. Fraternitatea masonică nu se bazează pe afinități personale, pe istorii comune sau pe conveniențe sociale. Ea se bazează pe angajamentul inițiatic: acela de a-l recunoaște pe celălalt ca frate, chiar dacă ne despart opinii, caractere sau experiențe.
Fraternitatea masonică nu este identică cu prietenia obișnuită, dar are multe trăsături comune:
• presupune respect reciproc,
• încredere între frați,
• sprijin moral și, uneori, material.

În acest sens, a fi mason implică o formă de prietenie ritualizată și idealizată – un angajament moral față de ceilalți membri ai Ordinului.

2. Dar prietenia „profană” nu este cerută și nici garantată
Un mason nu este obligat să fie prieten personal cu toți frații. Poți împărtăși cu cineva valorile masonice fără a avea o legătură afectivă sau o compatibilitate personală profundă. Este o prietenie esențială, nu emoțională. Cu alte cuvinte:
• Fratele îți este frate prin angajament masonic.
• Prietenul îți este prieten printr-o alegere personală și afectivă.

3. Masoneria poate crea adevărate prietenii. Ceea ce este de dorit
Da, în masonerie se nasc multe prietenii reale, pentru că aici:
• are loc întâlnirea între oameni cu valori comune,
• se participă la un ritual trăit împreună,
• se cultivă tăcerea și reflecția comună,
• și lucrul simbolic în echipă…
… toate acestea pot duce la prietenii mai solide decât cele din viața profană.

4. Riscul confuziei și al dezamăgirii
Un pericol real apare atunci când cineva presupune că fraternitatea masonică înseamnă prietenie automată și totală. Ceea ce duce la deziluzii. Nu toți frații sunt loiali, empatici sau sinceri. Nu toți înțeleg „fraternitatea” în același fel.
Pentru că masoneria nu garantează prietenia. Nu este obligatoriu să fii prieten cu toți frații – dar ești dator să-i respecți, să-i sprijini și să-i ajuți să devină mai buni, așa cum și ei au această datorie față de tine. Aceasta este, poate, una dintre cele mai înalte forme ale prieteniei spirituale.
În tăcerea rituală, în lucrul sub semnele sacre ale simbolurilor noastre, se naște uneori o apropiere mai puternică decât în profan: nu o prietenie sentimentală, ci una tăcută, discretă, dar plină de sens. Totodată, trebuie să recunoaștem cu luciditate:
Fraternitatea masonică poate fi uneori pusă la încercare. Lipsa sincerității, competiția personală sau interesele exterioare pot eroda încrederea. Tocmai de aceea, a păstra vie ideea de prietenie esențială, este un act de maestru, chiar și atunci când nu există afecțiune personală.
A fi mason nu presupune automat a fi prieten, dar implică o etică a relației care poate favoriza prietenia.

Fraților,

Într-o lume în care prietenia devine adesea superficială, oportunistă sau tranzacțională, masoneria ne oferă un cadru sacru în care prietenia poate fi regenerată – în formă, în conținut și în scop.

Concluzie:
A fi mason nu înseamnă automat a fi prieten. Dar înseamnă a avea șansa să devii un prieten adevărat, acolo unde spiritul și voința se întâlnesc în Lumină.

Așa să fie !

Cu mare drag și T⸫A⸫F⸫,
George

28 iulie 6025 A⸫L⸫

Articolul Masoneria și Prietenia – O reflecție asupra fraternității inițiatice apare prima dată în SCAASR.

Originile timpurii ale „Ordinului secretului regal” – sistemul masoneriei care a devenit părintele Ritului Scoțian – sunt discutate în recenta mea carte Étienne Morin: From the French Rite to the Scottish Rite (2024), pe care am scris-o împreună cu Josef Wäges. Prezentarea mea de astăzi este un scurt rezumat al unora dintre principalele puncte din studiul nostru și ajută la explicarea motivului pentru care au fost create Gradele Simbolice ale Ritului Scoțian.

Este important de menționat că, deși am descoperit multe lucruri noi, mai sunt încă aspecte care necesită cercetări suplimentare. De exemplu, încă nu știm când și unde Etienne Morin, creatorul acestui sistem, a fost inițiat ca mason. Cu toate acestea, pentru moment este suficient să știm că Ordinul Secretul Regal a fost ideea sa și că a datorat mult „fericitei neșanse” de a fi luat prizonier în timpul Războiului de Succesiune Austriacă (1740-48) și din nou în timpul Războiului de Șapte Ani (1756-63). Curtoazia care i-a fost acordată în calitate de francmason a făcut posibilă primirea de grade și de autoritate pe care ulterior le-a folosit pentru a răspândi francmasoneria Gradelor Înalte.

Mai întâi, însă, să aruncăm o scurtă privire înapoi la originile noastre masonice, pentru a înțelege cum s-au dezvoltat aceste grade superioare.

Francmasoneria timpurie[1]

După prăbușirea societății romane în Marea Britanie la mijlocul secolului al V-lea, arhitectura anglo-saxonă a constat într-un stil relativ simplu până la cucerirea normandă din 1066. Nu există nicio dovadă că vreun Collegium-ul roman sau tehnologia sofisticată de construcție au persistat după retragere. În general, clădirile anglo-saxone erau construite din lemn și lut, cu acoperișuri din paie. După bătălia de la Hastings, au fost construite structuri defensive – castele primitive făcute în principal din pământ și lemn. Deși ușor de construit, acestea erau vulnerabile în fața intemperiilor. Experimentarea cu noi tehnici de construcție a dus la dezvoltarea unor structuri superioare din piatră, care au înlocuit formele anterioare. Noile fortărețe nu numai că au protejat granițele, dar au contribuit la definirea regiunilor geografice. Multe dintre aceste castele au fost acordate unor lorzi și nobili care acționau în numele regelui și îi administrau politicile. Astfel, castelele au devenit, de asemenea, centre importante pentru guvernare. În mod similar, Biserica și-a îmbunătățit structurile,[2] astfel încât clădirile din piatră și mortar stivuite au fost înlocuite cu o zidărie de piatră mai sofisticată și permanentă. Astfel de îmbunătățiri au stimulat dezvoltarea societății.[3]

Cuvântul „zidar” (n.tr. ”mason”) datează de după cucerirea normandă și a fost consacrat în secolul al XII-lea. Acesta provine probabil din franceza veche și înseamnă „a face sau a construi”.[4] Cea mai veche utilizare cunoscută a cuvântului „Francmason” apare într-un document datat 1325[5]. Chiar și în primele lor utilizări, cuvintele mason și freemason erau interschimbabile. Documentele engleze timpurii, care se întind pe sute de ani, nu fac nicio distincție și ambele cuvinte apar adesea în același paragraf. Utilizarea originală a cuvântului în toate formele sale, „mason liber” (n.tr. ”free mason”), „mason-liber” (n.tr. ”free-mason”) și, în cele din urmă, „francmason” (n.tr. ”freemason”), provine probabil din una dintre cele două surse. Dovezile substanțiale susțin ideea că se referea la tăietorii și așezătorii de piatră brută, „o gresie omogenă cu granulație fină, care poate fi prelucrată în mod egal în orice direcție”.[6] Un „maistru pietrar” medieval se diferenția de „zidarii grosieri, care fac doar ziduri”.[7] Acest lucru sugerează că termenul „free-stone-mason” a fost contractat la „free-mason„.

Cu toate acestea, o teorie concurentă sugerează că privilegiul, mai degrabă decât abilitățile, a fost responsabil pentru denumire:

„Un bărbat admis în poziția privilegiată de maestru într-o breaslă comercială sau ca cetățean într-un oraș devenea ‘liber’ de breasla sau orașul respectiv, ajungând un „freeman” (n.tr. ”om liber”) în sensul de a fi liber să se bucure de anumite drepturi, iar de aici și până la a numi un maestru mason pe deplin calificat un freeman mason sau un freemason a fost doar un mic pas.”[8]

Assembly of Freemasons for the Reception of the Apprentice (1745) – Colectia ARTURO DE HOYOS

Uceniciile medievale clasice aveau atât „mândrie de breaslă, cât și cât și taine de breaslă. Prin învățarea unei meserii de la un expert, mândria față de meserie era transmisă generației următoare de profesioniști”.[9] Aceste „mistere” sau taine ale breslei nu erau secrete în sensul modern al cuvântului, ci mai degrabă se refereau la practicarea unei meserii[10] specifice.

Astfel, existau nu numai „taine masonice”, ci și mistere ale frizerilor, cizmarilor, cooperatorilor, băcanilor, mercerilor, vinificatorilor și alții. Deși „breslele” englezești existau încă din jurul anului 950, nu există nicio dovadă referitoare la breslele masonice până în perioada 1356-1376. Cu toate acestea, chiar și înainte de această dată, „misterele” construcțiilor medievale au fost păstrate prin utilizarea imaginilor simbolice.[11]

În 1583, regele Iacob al VI-lea al Scoției l-a numit pe William Shaw „Maister of Wark” în fruntea meșterilor zidari din țara sa.[12] În 1598 și 1599, Schaw a emis statute care au introdus multe concepte care supraviețuiesc astăzi în francmasonerie. Împreună cu Vechile Îndatoriri, acestea au format o bază de guvernare care a influențat Marile Loji masonice moderne. Statutele Schaw au definit o ierarhie de „wardenis, dekynis și maisteris în tot ceea ce privește meseria lor”.

Lojile de zidari trebuiau să fie prezidate de un „generall Wardene„, în timp ce William Schaw însuși prezida toate lojile masonice din țara sa, așa cum fac astăzi marii maeștri în cea mai mare parte a lumii. O lectură atentă a Statutului Schaw arată, de asemenea, că inițial existau doar două clase de masoni, și anume „prenteiss” și „fellowe of craft„.

Prima Mare Lojă și gradul de Maestru Mason

În urma marelui incendiu din Londra din 1666, s-a făcut apel la meșteșugari pentru a ajuta la reconstrucția orașului și este probabil că, în timpul reconstrucției, zidarii și-au împărtășit reciproc legendele și tradițiile. Teoria tranziției sugerează că, în urma reconstrucției, pietrarii au părăsit Londra și activitatea a scăzut până când francmasoneria a fost „reînviată” la 24 iunie 1717, când patru loji londoneze[13] s-au reunit la Goose and Gridiron Ale House și au ales un „Mare Maestru”.[14] Acest act a fost adesea privit ca formalizarea Francmasoneriei neoperative, deși unii cercetători[15] sugerează că reuniunea, numită „Marea Lojă”, reprezenta mai degrabă o „Comunicare trimestrială” și nu era decât continuarea unei practici întrerupte. Din acest motiv, anumiți autori sugerează că nu se poate afirma o dată specifică pentru instituționalizarea masoneriei speculative (n.tr. în text ”gentlemen’s masonry”). Alți istorici remarcă faptul că originile francmasoneriei moderne sunt mai complexe și ar trebui examinate în contextul mai larg al evoluțiilor și influențelor culturale, politice, religioase și științifice contemporane.

Astfel, atunci când Marea Lojă din Londra și Westminster (denumită ulterior Prima Marea Lojă a Angliei) a fost organizată în 1717, aceasta a continuat practicile ceremoniale ale masonilor operativi,[16] , dar cu o abordare filozofică diferită. Creatorii acestei Mari Loji doreau o organizație în care să își poată promova idealurile.[17] În termeni simpli, fondatorii sistemului de Mare Lojă au preluat sistemul mai vechi, precum pirații cu intenții bune.

Noua Mare Lojă a continuat structura timpurie a zidarilor, cu cele două niveluri de membru – Ucenic și Calfă – ambele titluri fiind împrumutate din masoneria scoțiană. Pe măsură ce fraternitatea s-a dezvoltat, au fost introduse modificări. Nivelurile de membru au fost denumite „grade” începând cu 1723.[18] Avem foarte puține informații care să explice exact cum s-a întâmplat acest lucru, dar știm, de asemenea, că până în 1725 materialul a fost rearanjat pentru a formaliza cele trei grade așa cum sunt ele cunoscute astăzi.[19] Materialul original al Ucenicului a fost împărțit pentru a crea un nou grad de Calfă, iar materialul din fostul ritual de Calfă a fost transformat pentru a crea gradul de Maestru Mason.[20] Cea mai veche conferire cunoscută a gradului de Maestru Mason a avut loc la 12 mai 1725, când frații Charles Cotton și Papillon Ball „au fost trecuți în mod regulat Maeștri”.[21] Unul dintre cele mai evidente artefacte persistente ale acestei tranziții a fost păstrarea termenului „punctele fraternității” (n.tr. în text ”points of fellowship”) în masoneria engleză – cuvinte care inițial se refereau la gradul de Calfă. Unii ritualiști au schimbat ulterior acest termen în „puncte ale măiestriei”[22] (n.tr. în text ” points of mastership”) sau „puncte ale Masoneriei”. Din câte știm noi, apariția gradului de Maestru Mason, ca grad separat în cadrul fraternității, reprezintă apariția primului „Grad Înalt”. Acest fapt important extinde tradiția Gradelor Înalte până aproape de începutul fazei fraternele a francmasoneriei.

APARIȚIA ALTOR GRADE ÎNALTE

Se consideră în general că Francmasoneria a ajuns în Franța în 1725, în același an în care gradul de Maestru Mason a apărut în Anglia. La scurt timp după aceea, alte grade înalte au început să apară în Anglia, inclusiv „Harodim”, ” Mason Excelent ” și „Mare Mason”.[23] Printre cele mai timpurii și mai importante Grade Înalte s-a numărat „Loja masonilor scoțieni”, care a apărut în jurul anului 1733. Loja care conferea acest grad nu avea un mandat și nu a plătit niciodată pentru o cartă, dar era complet regulară. Se pare că a existat doar pentru a conferi Grade Înalte.[24] Interesant este faptul că se întâlnea în aceeași clădire în care Marea Lojă obișnuia să se întâlnească.[25] Între 1733 și 1740 avem înregistrări care arată că gradul „Maeștrilor Masoni Scoțieni” a fost conferit Maeștrilor Masoni „normali” din Bristol, Anglia, în loji simbolice regulare.[26]

Gradele Înalte, sau hauts grades, au devenit o parte importantă a istoriei masonice timpurii a Franței, iar dezvoltarea și popularitatea lor le-au adus în cele din urmă în Lumea Nouă, odată cu venirea călătorilor francezi. Pe măsură ce Francmasoneria s-a răspândit în întreaga lume, au fost introduse treptat modificări ale ritualurilor sale la nivel local. Temele de bază ale celor trei grade primare au rămas relativ uniforme, la fel ca și modalitățile de recunoaștere. Cu toate acestea, diferite loji au păstrat sau au eliminat unele practici și proceduri, dezvoltând în același timp altele noi. La fel cum evoluția limbii și a obiceiurilor creează noi culturi în rândul popoarelor, la fel practicile masonice au dezvoltat caracteristici unice sau expresii ale ritualului, care le-au permis ulterior să fie clasificate ca „rituri” separate. În termeni simpli, un rit este legătura de grade destinate inițieri sau instruirii, sub o autoritate conducătoare.

IMPORTANȚA TRADIȚIEI MAESTRULUI SCOȚIAN

Masoneria scoțiană timpurie era strâns legată de gradul de Maestru Mason și a adăugat la povestea lui Hiram Abif, arhitectul templului lui Solomon. Deși originile legendei hiramice nu au fost descoperite în mod satisfăcător[27] Manuscrisul Graham (1726) păstrează o legendă similară, cu diferențe importante. În locul lui Hiram, legenda sa îl are ca protagonist pe biblicul Noe, creatorul marii arce.[28] După moartea și înmormântarea acestuia, cei trei fii ai săi, Sem, Ham și Iafet, merg la mormântul său pentru a căuta un secret valoros pe care îl avea. Ei au căzut de acord că, în cazul în care nu vor găsi adevăratul secret, vor adopta un substitut. Ajungând la mormântul lui Noe, îi găsesc cadavrul. Ei încearcă să obțină secretul prin ridicarea cadavrului, mai întâi prin apucarea mâinii în mai multe feluri și, în cele din urmă, ridicându-l printr-o îmbrățișare rituală. Atingerea finală, pe care au folosit-o se realiza la nivelul cotului și era atingerea Maestrului Scoțian.[29]

The Ceremony of Making a Free-Mason (1766) – Colectia ARTURO DE HOYOS

Masoneria scoțiană a fost strămoșul mai multor rituri masonice, inclusiv Royal Arch în anii 1740. Royal Arch a apărut probabil din cauza rebeliunii iacobite. Masonii englezi de bună credință nu ar fi dorit să fie numiți Maeștri Scoțieni în timpul acestei rebeliuni, așa că au păstrat caracteristicile esențiale ale ritualului, au introdus unele modificări și l-au numit Arcul Regal. Cu toate acestea, există încă multe asemănări între ele.

Tradiția maestrului scoțian este motivul pentru care avem nume precum Ritul Filosofic Scoțian și Ritul Scoțian. O comparație a primelor copii franceze și germane, datând din anii 1740, ne arată elemente comune care reprezintă probabil tradițiile ritualului englez original. De fapt, există încă multe părți ale gradului de Maestru Scoțian păstrate în diferite rituri.

Ca negustor, Etienne Morin a călătorit între Europa și Lumea Nouă. În 1744 a călătorit de la Bordeaux la Martinica. În timpul acestei călătorii, a fost inițiat ca Maestru Scoțian de guvernatorul William Mathew la Marea Lojă din St. John’s, Antigua.[30] În anul următor, el a fost forța motrice din spatele Lojii-Mamă Ecossais din Bordeaux și a semnat reglementările Lojei Perfecțiunii a Scoțienilor.[31] Ca promotor al Gradelor Înalte, în 1761, Marea Lojă franceză din Paris, împreună cu un corp ritual al gradelor superioare, i-a eliberat lui Morin un brevet de Mare Inspector, „autorizându-l și împuternicindu-l să instituie perfecta și sublima Masonerie în toate părțile lumii”.[32] Cu toate acestea, în 1762, el a fost luat prizonier și trimis în Anglia, unde l-a întâlnit pe contele Ferrers, care era Mare Maestru al Marii Loji a Modernilor (adică Prima Mare Lojă din Anglia).

Marele Maestru englez a aprobat brevetul lui Morin eliberat de Marea Lojă a Franței și l-a declarat membru pe viață al lojilor din Anglia și Jamaica. Acest fapt i-a deschis calea lui Morin pentru a opera oriunde în Caraibe. Din momentul în care s-a întors în Caraibe și până la moartea sa, el a fondat 11 loji albastre, sub autoritatea Marii Loji a Franței. Aceste loji foloseau o serie de ritualuri franceze diferite pentru a conferi gradele lojii albastre.

Pentru a-și exercita autoritatea sporită, Morin a preluat Gradele Înalte pe care le primise și a început să le restructureze, creând Ordinul Secretul Regal. Deși odinioară se credea că Ordinul Secretul Regal a fost creat de Consiliul Împăraților din Orient și Occident, dovezile sugerează că a fost ideea lui Morin,[33] , deși nu a fost dezvoltat pe deplin decât după moartea sa.

Majoritatea ritualurilor acestui Ordin au fost selectate dintr-o colecție de manuscrise legate pe care Morin o deținea; aceasta este cunoscută acum sub numele de „Manuscrisul Baylot”. Acesta includea unele dintre cele mai populare grade practicate la acea vreme.

În orice caz, la sfârșitul anului 1762, Morin a introdus Gradele Înalte în Kingston, Jamaica, iar până în 1764 Gradele Înalte au fost aduse pe teritoriul Americii de Nord, când au fost stabilite în New Orleans, Louisiana. În această perioadă timpurie, erau conferite doar câteva grade, iar acestea erau controlate de lojile albastre care au fost create de Morin prin autoritatea pe care a primit-o de la Marea Lojă a Franței. La început, lojile albastre ale lui Morin au conferit, de asemenea, Gradele 4° Expert, 5° Elu, 6° Lojă Scoțiană de Perfecțiune, 7° Cavaler al Orientului și 8° Prinț al Ierusalimului.[34] Pe măsură ce și-a îmbunătățit sistemul, el a eliminat puterile și privilegiile Prinților Ierusalimului, care erau odinioară cel mai înalt grad.

Aproximativ în aceeași perioadă, Morin a împuternicit un mason olandez entuziast, Henry Andrew Francken, să înființeze corpuri masonice în Lumea Nouă, inclusiv în Statele Unite.[35] La 6 decembrie 1768, Francken l-a numit pe Moses Michael Hays Inspector General Adjunct al Ritului, pentru Indiile de Vest și America de Nord.

De-a lungul anilor, a continuat să colaboreze cu fratele Francken și să-i îmbunătățească sistemul, până când a murit în noiembrie 1771. Povestea dezvoltării Ordinului Secretul Regal ca sistem de 25 de grade este o altă poveste, care este oarecum complicată. Fratele Josef Wäges și cu mine suntem aproape de finalizarea următoarei noastre cărți, care va spune această poveste și va include toate ritualurile originale.

Influența puternică a lui Morin a avut efecte pe care acesta nu le-ar fi putut anticipa, deoarece sistemul său a condus în cele din urmă la crearea Ritului Scoțian în 1801. Știm că, în urma revoluției haitiene, mulți dintre francezi au părăsit Caraibe și s-au întors acasă. După ce au ajuns acolo, unii dintre ei au fondat loja Triple Unité Ecossaise din Paris. Acest lucru s-a întâmplat, desigur, după crearea Ritului Scoțian. Membrii acestei loje erau membri proeminenți ai Ritului Scoțian din Franța și au creat primul ritual scoțian pentru loja simbolică. Frații cel mai probabil responsabili pentru crearea acestui ritual au fost Alexandre François Auguste de Grasse-Tilly, Pierre Mongruer de Fondeviolle și Germain Hacquet.

Manuscrisul ritualului acestei loji există încă și corespunde cu prima tipărire a ritualului lojii albastre din Ritul Scoțian,[36] arătând că ei l-au creat. Acesta a fost bazat pe o traducere franceză a expunerii Three Distinct Knocks, publicată în 1760, și a fost completat cu material din ritualurile utilizate în Caraibe de lojile lui Étienne Morin.

Prin crearea acestui ritual, ei s-au asigurat că unele dintre practicile acelor loji vor fi perpetuate în memoria limbajului ritual și a procedurii ritualice.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, Ritualul simbolic Scoțian din 1804 a fost o sinteză abilă a tradițiilor masoneriei simbolice din Saint-Domingue. Deși a fost creat de un grup restrâns de oameni, influența sa a fost de mare anvergură. Tradițiile ancestrale, emanate din Ritul Francez, Ritul Antients și Ritul Ecossais, au avut un impact larg, atrăgând numeroși entuziaști. Acest lucru continuă să se întâmple și astăzi, deoarece ritualul simbolic al Ritului Scoțian este cel mai popular tip de ritual din lumea masonică; este practicat în mai multe țări decât orice altă formă de Masonerie Simbolică. Astfel, chiar dacă ignorăm Gradele Înalte care au devenit Ordinul Secretul Regal – și mai târziu Ritul Scoțian – acest ritual al gradelor albastre, care a fost creat de cei influențați de munca lui Stephen Morin, rămâne o moștenire a energiei sale nemărginite și a pasiunii sale nestăvilite în căutarea excelenței masonice.

Traducerea și adaptarea, Alexandru-Răzvan Jeciu

Note

[1] Acest rezumat omite multe evenimente și fapte importante, care ar trebui studiate. Cu privire la dezvoltarea francmasoneriei, a se vedea, de exemplu, Robert F. Gould, Concise History of Freemasonry (New York: Macoy Publishing, 1924); Douglas Knoop și G.P. Jones, The Genesis of Freemasonry: An Account of the Rise and Development of Freemasonry in Its Operative, Accepted, and Early Speculative Phases (Manchester University Press, 1947); Bernard E. Jones, Freemasons Guide and Compendium, rev. ed. (Londra: Harrap, 1950, 1956); David Stevenson, The Origins of Freemasonry: Scotland’s Century, 1590-1710 (Cambridge: Cambridge University Press, 2001); David Stevenson, The First Freemasons: Scotland’s Early Lodges and Their Members (Aberdeen, Scoția: Aberdeen University Press, 1988); Richard Berman, The Foundations of Modern Freemasonry: The Grand Architects – Political Change and the Scientific Enlightenment, 1714-1740 (Sussex Academic Press, 2012).

[2] Guy Points, An Introduction to Anglo-Saxon Church Architecture & Anglo-Scandinavian Stone Sculpture (Rihtspell Pub., 2015) este o introducere simplă, dar informativă, în acest subiect.

[3] Un text extrem de interesant privind dezvoltarea societății anglo-saxone, care examinează și arhitectura, este John Blair, Building Anglo-Saxon England (Princeton University Press, 2018).

[4] Carl Darling Buck, A Dictionary of Selected Synonyms in the Principal Indo-European Languages (University of Chicago Press, 1949), 538; Robert Claireborn, The Roots of English (New York: Times Books, 1989), 158. Într-o opinie diferită, George Bullamore, Ars Quatuor Coronatorum [denumit în continuare AQC] 38 (1925), a observat că termenul mason a apărut atunci când lucrul cu dalta a început să fie utilizat în arhitectura engleză. El a sugerat că ar putea fi legat de mazo, „un buzdugan [care] a fost inițial o bâtă de orice fel”. Prin urmare, sugerează autorul, cei care foloseau aceste unelte erau masoni.

[5] Reginald R. Sharpe, ed., Calendar of Coroners Rolls of the City of London A.D. 1300-1325 (Londra: Richard Clay and Sons, Ltd., 1913), 130-31.

[6] James Geikie, Structural and Field Geology (New York: D. Van Nostrand Co., 1905), 60.

[7] Din dicționarul latin al lui Sir Thomas Elyot (1538), citat în G.G. Coulton, Art and the Reformation (Oxford: Basil Blackwell & Co., 1928), 183.

[8] Stevenson, The Origins of Freemasonry (1988), 11. Subliniere adăugată. Bernard E. Jones a preferat acest punct de vedere și notează: „Versiunile vechilor documente revizuite pentru lojile scoțiene pot include cuvântul, dar numai ca un ecou al utilizării engleze. Acolo unde vechile documente operative engleze se referă la un „francmason”, documentele scoțiene se referă la „un mason”. Lojile din Edinburgh și Kilwinning nu au folosit termenul speculativ „francmason” decât câțiva ani mai târziu de 1717.” – Bernard E. Jones, Freemasons’ Guide and Compendium rev. ed. (Londra: Harrap, 1950, 1956), 124-25.

[9] Charles Sides și Ann Mrvica, Internships: Theory and Practice (Routledge, 2017). A se vedea, de asemenea, Mary Carruthers, The Craft of Thought: Meditation, Rhetoric, and the Making of Images, 400-1200 (Cambridge University Press, 2000), 29.

[10] Knoop și Jones, The Genesis of Freemasonry (1947), 41-44; Bernard E. Jones, Freemasons’ Guide and Compendium (1956 ed.), 56-68.

[11] Mary Carruthers, The Craft of Thought: Meditation, Rhetoric, and the Making of Images, 400-1200 (Cambridge University Press, 2000), 29.

[12] Cu privire la creșterea și dezvoltarea francmasoneriei în Scoția, a se vedea David Murray Lyon, History of the Lodge in Edinburgh (Mary’s Chapel), nr. 1. Embracing an Account of the Rise and Progress of Freemasonry in Scotland (Edinburgh: William Blackwood and Sons, 1873; reeditare ed.: Gresham Publishing Co., 1900); David Stevenson, The Origins of Freemasonry: Scotland’s Century 1590-1710 (Cambridge University Press, 1988); David Stevenson, The First Freemasons: Scotland’s Early Lodges and Their Members (Aberdeen University Press, 1988)

[13] Cele patru Loji originale au fost (1) At the Goose and Gridiron Ale-house in St. Paul’s Churchyard; (2) Crown Ale-house din Parker’s Lane, lângă Drury Lane; (3) Apple-Tree Tavern din Charles Street, Covent Garden; (4) Rummer and Grapes Tavern din Channel Row, Westminster.

[14] James Anderson, The New Book of Constitutions of the Antient and Honourable Fraternity of Free and Accepted Masons (Londra: Casar Ward și Richard Chandler, 1738), 109-10. Acesta a fost titlul dat celei de-a doua ediții a celebrei lucrări a lui Anderson, The Constitutions of the Free-Masons (Londra: William Hunter, 1723).

[15] J.A.M. Snoek, „Researching Freemasonry; Where are we?” Journal for Research into Freemasonry and Fraternalism. 1.2 (2010), 227-48.

[16] Atunci când Dr. John Theophilus Desaguliers a vizitat Loja din Edinburgh, la 24 august 1721, s-a constatat că era „calificat corespunzător în toate aspectele Masoneriei” și a fost primit „ca Frate în societatea lor”. John R. Dashwood, trad. și Harry Carr, ed., The Minutes of the Lodge of Edinburgh, Mary’s Chapel, No. 1 1598-1738 (Londra: Quatuor Coronati Lodge 2076, 1962), 269-70. Pentru un studiu excelent al acestei perioade importante, a se vedea Christopher B. Murphy și Shawn Eyer, eds., Exploring Early Grand Lodge Freemasonry (Plumbstone, 2017).

[17] Berman, Architects, 17

[18] Cea mai veche utilizare de care am cunoștință apare în devoalarea Post Boy (1723): „Q. What’s your Name? A. Base or Capital, according to my Degree.„. Pentru textul complet, a se vedea S. Brent Morris, „The Post Boy Sham Exposure of 1723„, Heredom 7 (1998): 34.

[19] Christopher Powell, „The Hiramic Legend and the Creation of the Third Degree”, AQC 134 (2021), 91-92.

[20] Lionel Vibert, „The Evolution of the Second Degree,” The Collected Prestonian Lectures. Volume One, 1925- 1960 (Londra: Quatuour Coronati Lodge 2076, 1965; reprint ed., Lewis Masonic, 1984), 47-61.

[21] Charles Cotton a fost făcut mason la 22 decembrie 1724, iar mai târziu a devenit Fellow Craft (dată nespecificată). R. F. Gould, „Philo-Musica et Architectura Societas Apollini. [A Review.]”, în AQC 16 (1903), 112- 28.

[22] De exemplu, revizuirea din 1801 a lui Friedrich L. Schröder, utilizată de lojă Absalon zu den drei Nesseln (Hamburg), utilizează cele cinci puncte ale măiestriei (fünf Punkte der Meisterschaft).

[23] Bernheim, ” Did Early ‘High’…”, 96-97

[24] John Lane, „Masters’ Lodges”, AQC 1 (1888), 167-75

[25] „Pentru o lungă perioadă de timp după renașterea masoneriei în 1717, lojile masonice au continuat să se întâlnească, așa cum o făcuseră înainte de acea perioadă, în taverne. Astfel, Marea Lojă a Angliei a fost organizată și, pentru a folosi limbajul lui Anderson, „comunicările trimestriale au fost reînviate”, de către patru loji, ale căror locuri respective de întâlnire erau Crown Ale House, Apple-Tree Tavern și Rummer and Grapes Tavern. Timp de mulți ani, Marea Lojă și-a ținut întâlnirile trimestriale uneori la Apple-Tree, dar mai ales la Devil Tavern, iar Marea Sărbătoare a avut loc în sala uneia dintre Companiile Livery.” -Albert G. Mackey, „Hall, Masonic,” Encyclopedia of Freemasonry (Philadelphia: Moss & Co., 1873, 1878)

[26] Eric Ward, „Early Masters’ Lodges and their Relation to Degrees,” AQC 75 (1962), 131. La Bear Lodge din Bath, gradul a continuat să fie popular pentru următorii peste 20 de ani: „O pagină nedatată de procese-verbale aparținând sfârșitului de octombrie sau începutului de noiembrie 1735 este intitulată „Loja Maeștrilor s-a întrunit extraordinar și următorii noștri frați vrednici au fost făcuți și admiși Scots Mast. Massons„. În următorii douăzeci și trei de ani, acest grad a fost conferit la alte patru reuniuni, dintre care trei au fost „extraordinare”, altor douăzeci și unu de frați. Toți candidații, în măsura în care se poate stabili, erau Maeștri Masoni, unii de dată foarte recentă. De exemplu, cei doi vizitatori deveniți Maeștri Masoni Scoțieni la 17 februarie 1756 fuseseră inițiați la 3 februarie și ridicați la 13 februarie în aceeași lună.” -P.R. James, „The Bear Lodge at Bath 1732-1785, Now the Royal Cumberland Lodge No. 41”, în AQC 59 (1948), 69.

[27] Rev. W.W. Covey-Crump a cercetat sursele legendei, fără un rezultat concret. A se vedea lucrarea sa The Hiramic Tradition: A Survey of Hypotheses Concerning It (Londra: Masonic Record, Ltd., [1924]). De asemenea, s-a sugerat, fără dovezi, că legenda Hiramică a derivat din „piesele medievale de mistere”, „piesele de moralitate” sau „piesele miraculoase” medievale. A se vedea Edward Conder, Jr., „The Miracle Play”, AQC 14 (1901), 60-82.

[28] Robert F. Gould a scris că „a respins, ca fiind de neconceput, teoria conform căreia ceremonialul din 1730 [legenda Hiramică] a fost introdus în Masonerie după 1717” și că „principalul punct pe care dorește să îl stabilească … este certitudinea morală a ceremonialului din 1730, fiind mai vechi decât Marea Lojă a Angliei”.

[29] Cele patru atingeri corespund gradelor: (1) la deget, ucenic; (2) de la articulație la articulație, Fellow Craft; (3) la încheietura mâinii, Master Mason; (4) la cot, Scots Master.

[30] Le Quarre ou le parfait Elu Ecossais, Grand Collège des Rites Ecossais, 29-30.

[31] Alain Bernheim, „Notes on Early Freemasonry in Bordeaux (1732-1769)”, AQC 101 (1988), 110-113; a se vedea în special 81-82. „Estienne Morin et l’Ordre du Royal Secret”, Acta Macionica (Bruxelles) vol. 9 (1999), 20.

[32] Deoarece Charles Porset a publicat corespondența dintre Mathéus, Constant de Castelin și Fleuret de Turville (Bibliothèque Nationale de Paris, FM2 544, fol. 7-36) în Chroniques d’Histoire Maçonnique nr. 48 (IDERM, Paris 1997), 10-47, existența brevetului lui Morin nu mai poate fi pusă la îndoială.

[33] Pentru argumente în favoarea părerii că Morin și-a falsificat autoritatea, a se vedea Alain Bernheim, „Une decoverte etonnante concernant les Constitutions de 1762,” Renaissance Traditionnelle nr. 59 (iulie 1984), 161-97; A. C. F. Jackson, „The Authorship of the 1762 Constitutions of the Ancient and Accepted Rite,” Ars Quatuor Coronatorum 79 (1984), 176-91. A. C. F. Jackson, Rose Croix: A History of the Ancient and Accepted Rite for England and Wales rev. & enl. (Londra: Lewis Masonic, 1980, 1987), 46-54. Pentru punctul de vedere opus, a se vedea Jean-Pierre Lassalle, „From the Constitutions and Regulations of 1762 to the Grand Constitutions of 1786”, în Heredom 2 (1993), 57-88.

[34] Ms. 104 D. LII. Haut Grades de l’Orient de Paris. Arhiva Marii Loji a Suediei.

[35] Organismul din Albany a fost activ doar timp de șapte ani și a încetat complet să funcționeze în 1774. A se vedea „The Original Minutes of Ineffable and Sublime Grand Lodge of Perfection of Albany, N.Y., from 1767 to 1774”, în 1906 Proceedings of the Thirty-seventh Council of Deliberation for the Bodies of the State of Ancient Accepted Scottish Rite Northern Masonic Jurisdiction, U.S.A., of the State of New York (Printed by Order of the Council, 1906), supliment, p. 130. Înaltele Grade din Albany au fost reînviate patruzeci și șase de ani mai târziu, în 1820, de Giles F. Yates, și au intrat sub jurisdicția Supremului Consiliu din Charleston. A se vedea Arturo de Hoyos, „The Supreme Council of the 43rd Degree”, în de Hoyos și S. Brent Morris, Cerneauism and American Freemasonry (Washington, DC: Scottish Rite Research Society, 2019), 146-74.

[36] A se vedea Pierre Noël, Guide des Maçons Écossais. A Édinbourg. 58\ Les grades bleu du REAA: genése et développement (Paris: A l’Orient, 2006)

Articolul Influența lui Étienne Morin asupra ritualurilor simbolice ale Ritului Scoțian apare prima dată în SCAASR.

Când încep să scriu un text, n-aș putea spune încotro mă duce, ce voi întâlni pe parcurs și cum se va sfârși.

Desigur, punctul conceptual există mi-e clar în minte. Dar, pornind de sunt asemeni acelor navigatori care, îmbarcați pe caravele, se avântau în larg căutând „drumul spre Indii”

N-au ajuns până-ntr-acolo, dar unii au „descoperit” Americile și, tot fără intenție, au „demonstrat” că Pământul e rotund.

Alții, firește, au pierit pe drum – călătoria lor preschimbându-se într-o metaforă a ne-întoarcerii.

Scrierea textului mă pune într-o ipostază similară: cu a unora sau cu a celorlalți.

Gândit în felul acesta textul devine călătorie.

Consemnată ca atare, de ce n-ar deveni și călătoria text.

Și textul, și călătoria înseamnă plecare: dintr-un prezent, care-i al tău, către un alt prezent.

Prin călătorie, te înstrăinezi și te dezminți de prezentul tău, spre a te defini („a te adeveri” zice Noica) prin prezentul Celuilalt: care-ti devine astfel, contemporan – chiar dacă, în timp, vă despart ani, secole, milenii.

O veche “tradiție” afirmă că „La început a făcut Dumnezeu cerurile și pământul”; sau că „La început a fost Cuvântul” – ca și cum acest „La început” ar fi adverb de timp, sugerând o indefinită succesiune Fals. Deși prost tradus, este adverb de mod. Dă de înțeles nu „când”, ci „cum” s-au petrecut toate.

Cum? Bereshit, conform Genezei. En arché, spune evanghelistul. Adică în principiu. Iar Principiul cuprinde, într-un același arc de boltă, Începutul și Sfârșitul. Altfel spus: Statornicia. Permanența. Simultaneitatea, în ultimă instanță, nicidecum succesiunea.

E, în toate acestea, o „mișcare dialectică”… «Numai că, spune Noica, omul modern nu săvârșește întreaga mișcare dialectică: se oprește prea des la înstrăinare. Așa se face că aceleași angajări ale sale care pot fi pline de sens devin un nonsens».

Îmi place să cred că, întemeiată pe Tradiție, modernitatea noastră – ca purtători ai gradelor înalte ale Franc–Masoneriei – este ferită de primejdia înstrăinării fără sens; că, plecând din prezentul nostru „actual” am intrat, fie doar pentru o clipă, într-un prezent istoric care, cum zice Noica, ne-a adeverit încă o dată: ca Frați și ca Români.

Este concluzia către care m-au îndreptat cele trei „călătorii” prilejuite de întrunirea noastră (rituală, în felul ei) de la Suceava; Întrunire extinsă pe parcursul a două zile: 9 și 10 august a.c.

La o primă citire programul întrunirii părea simplu – chiar banal…

În prima zi: vizită la „Memorialul holocaustului” din localitatea Siret; pauză de după–amiază; „seară câmpeneasca” la cabana „Căprioara” de la Adâncata. A doua zi, sâmbătă: vizită la Cetatea de Scaun a Sucevei, în incinta căreia urma să conferențieze acad. loan Aurel Pop; vizită la Mânăstirea Dragomirna, în a cărei trapeză vom și prânzi; seara, „cină festivă” la restaurantul hotelului „Polaris”.

Cinci ”puncte” în program; celule într–un fagure…

Ziua de vineri a început de fapt la „micul dejun”: prilej de-a reîntâlni Frați pe care nu–i mai văzusem de la „ultimul Odeon”; prilej de a cunoaște alții, pe care nu–i mai întâlnisem – dar de care ne–am apropiat instantaneu de parcă ne știam de când lumea.

Când am plecat spre localitatea Siret stătea să plouă… Până la urmă, parcă spre a crea o anumită atmosferă, doar a ”stropit”: Vizita la „Memorialul holocaustului evreilor din Bucovina” este prima dintre călătoriile – întru spirit – prin care ni s–au des–văluit aspecte semnificative ale Tării de Sus.

Comunități evreiești au existat, în acest colț de lume, din vremuri străvechi… Dar, începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, elementul iudaic a devenit – ca număr și afirmare – mai mult decât prezent: contribuind la efervescența spirituală și materială a regiunii.

În acest sens, voi aminti, pe scurt, doar trei „repere” – cu regretul că nu le pot relata în amplitudinea lor. E vorba despre trei oameni ai acestor locuri – destinul lor părându-mi-se emblematic pentru spiritualitatea iudaică și, nu mai puțin, pentru ce le-a fost dat să sufere.

« Cu două sute de ani în urma, într–o colibă îndepărtată din Munții Carpați, a trăit un făcător de minuni pe nume Rabbi Israel. Unii spun că nu a trăit niciodată»

Așa începe una dintre cărțile despre rabinul Israel ben Eliezer (1700– 1760), întemeietor al hasidismului și supranumit, încă din timpul vieții, Baal Shem Tov – ceea ce înseamnă „Maestru al Numelui Sfânt”

Ca mișcare mistică în interiorul iudaismului, hasidismul promovează o „formă de venerare” mai deschisă în raport cu rigorile Învățăturilor talmudice – Baal Shem Tov afirmând că Dumnezeu este imanent In toate lucrurile și că devoțiunea este mai importantă decât erudiția.

Cei mai mulți hasidimi au căzut victimă Holocaustului.

Holocaustul, marea tragedie care s-a abătut asupra evreilor, a lovit fără cruțare și fără discernământ în tot ceea ce însemna iudaism: valori și oameni. Mai ales oameni… Aberanta ”soluție finală” preconizată de Germania Iui Hitler, viza eliminarea fizică a tuturor evreilor din Europa – doar pentru faptul că erau evrei. Din această perspectivă, nicio victimă nu trebuie uitată: toți împreună, și fiecare în parte, prezintă aceeași profundă însemnătate. Acesta este rostul unui memorial al Holocaustului: să smulgă victimele din anonimatul morții.

In sensul celor tocmai spuse, evoc doua nume; doi poeți de anvergură europeană: Benjamin Fundoianu (1898–1944, născut la Iași, gazat la Birkenau) și Paul Celan (1920–1970, originar din Cernăuți s-a sinucis la Paris – marcat iremediabil de moartea, în lagăr, a întregii sale familii și a milioanelor de conaționali).

Amândoi au debutat în limba româna; dar, stabiliți ulterior la Paris, s–au afirmat ca poeți de prim rang: în franceză, B. Fondane; în germană Paul Celan.

Influențați de hasidism, amândoi și–au asumat evreitatea până la ultimele consecințe: fapt care, în circumstanțe proprii fiecăruia, i-a dus la moarte. Nu și la uitare, însă…

Închei această relatare cu o destăinuire, deși nu–l vorba de vreo taină – ci doar de discreție: încă de–acum 10 ori 12 ani, Fratele Stelian Nistor mi–a vorbit despre intenția lui de–a concepe și finaliza un memorial al Holocaustului evreilor din întreaga Bucovină; adică din Țara de Sus în hotarele ei istorice… Intenție „cu bătaie lungă”, ca să zic așa. Ceea ce, atunci, era doar o idee – cam hazardată, îmi ziceam – a devenit în timp edificiul memorial pe care I–am văzut: o construcție întemeiată, cumpănită și întocmită, cum se cuvine, în toate articulațiile ei.

Vocație de zidar liber. Mai e nevoie de adăugat ceva?

Pentru mine, Cetatea de Scaun a Sucevei rămâne indestructibil legată de figura «bătrânului Ștefan–Voievod, părintele Moldovei»– cum îl numește Sadoveanu în deschiderea ultimului său mare roman istoric, Nicoară Potcoavă.

Capitală a Moldovei în timpul domniei Iui Ștefan, când Moldova a cunoscut perioada ei de maximă înflorire cultural–economică și de extindere teritorială, Cetatea nu a putut fi cucerită niciodată… A fost incendiată și dărâmată pe timp de pace, la ordinul turcilor, de–construirea ei întinzându-se pe parcursul mai multor zeci de ani.

Preumblându-mă prin cetate, și având în minte toate astea, am parcurs–o mai degrabă cu gândul, decât cu pasul.

Conferința președintelui Academiei s-a raportat – in egală măsură, aș zice – la Ștefan cel Mare și la Sadoveanu (cel care l-a glorificat, ca nimeni altul, în „trilogia” Frații Jderi).

Știam că ne vorbește unul dintre cei mai buni medieviști; cunoșteam, din întâlniri anterioare, darul/harul retoric al vorbitorului: capacitatea Iui de a–și modela/modula discursul pe amploarea ideilor, riguros expuse, care i-l structurează… Dar dl. Ioan Aurel Pop a adăugat, la toate astea, o impecabilă cunoaștere a literaturii – ca fenomen – a Iui Sadoveanu, ca autor de mari romane istorice.

Domnia Iui Ștefan, adevărată ”epocă de aur” în istoria Românilor, ni s-a relevat, astfel, ca răsfrântă între oglinzi paralele: evocată printr-un ”joc de imagini” care i-a potențat semnificațiile.

Ca un adevărat istoric, care cercetează trecutul nu doar „în sine”, ci pentru o mai dreaptă înțelegere a prezentului, dl. Ioan Aurel Pop s-a referit, pe parcurs, și la anumite aspecte ale realității imediate; aspecte abordate cu moderație si rigoare.

EcouI acestei abordări s-a regăsit și-n întrebările care, după expunere, i–au fost adresate; și care la rândul lor, au generat răspunsuri ample, competente– faptul trebuie remarcat – directe; fără ocolișuri de circumstanță.

Nu–i așadar de mirare că – transpuse pe rețele de socializare – unele ”fragmente” ale întâlnirii cu președintele Academiei au devenit virale.

Întâlnirea s–a încheiat cu o „sesiune de autografe” – după care, împreună cu distinsul nostru oaspete, am plecat către mânăstirea Dragomirna.

În formă de dreptunghi alungit, rotunjit la capete, Dragomirna (ridicată între 1606 și 1609) pare să fi fost concepută ca o nava menită răzbată prin timp… Ceea ce s-a și întâmplat.

Ctitorie a mitropolitului Atanasie Crimca, ale cărui oseminte odihnesc în incintă, mănăstirea se arată ca o cetate: nu doar la propriu – in 1627, domnitorul Miron Barnovschi a împrejmuit–o cu un puternic zid de apărare –, ci și la figurat, ca Iăcaș de referință al Ortodoxiei românești.

Austeră în exterior, Dragomirna se vădește bogat ornamentată în interior – bucurând realmente privirile celui care știe să vadă… În plus, muzeul aferent găzduiește o bogată colecție de artă medievală, ferecături de cărți în argint, icoane și obiecte de cult – toate, de un ales rafinament.

Dacă moldoveanul Petru Movilă a ajuns în 1633, mitropolit al „Kievului”, Haliciului și a toată Rusia”, prin lucrarea sa duhovnicească ortodoxia de dincolo de Nistru, cuvine–se a–I pomeni, ”în oglindă”, pe ucraineanul Palsie Velicikovski (1722–1794): naturalizat în Moldova după un stagiu de „maturizare” la Muntele Athos, Paisie a fost stareț la Dragomirna din 1763 pană–n 1775 (când austriecii au ocupat Bucovina); refugiat, câțiva ani, la mănăstirea Secu, se stabilește, din 1779, la mănăstirea Neamț – care, sub conducerea acestui mare stareț, devine centrul monahismului românesc și școală de viețuire isihastă pentru întreg Răsăritul creștin. Dar totul a început în Dragomirna.

Prânzul oferit nouă, cu discretă generozitate, de cuvioasele monahii s-a desfășurat în trapeză, după tipicul mănăstiresc: Tatăl Nostru, rostit înainte; rugăciune de mulțumire, spusă după.

Și a fost acest prânz, bogat și savuros – deși toate bucatele erau „de post”.

Acestea fiind zise, putem considera încheiate cu folos cele trei călătorii – intru Spirit – prin Tara de Sus a Moldovei.

Pentru cine le–a perceput și priceput ca atare, sensul lor ascendent este limpede. Se înscrie în matca firească a Lucrării noastre ca membri ai R.S.A.A. din Romania.

Dar am numărat, dintru început, „trei plus două” călătorii.

Drept care, lângă cele trei, consemnate pană acum, așezăm și cele două seri petrecute împreună: „Seara câmpenească”, de la Adâncata, și „Cina festivă” care a încheiat ziua a doua…  Le adăugăm, considerându–le ”căIătorii”, nu prin echivalare, ci prin similitudine .

Am călătorit degustând belșugul de roade ale pământului acestuia, care–i al nostru. Și ne–am bucurat: căci Români suntem și nimic din ce–i românesc nu ne este (sau n–ar trebui să ne fie) străin.

Cu precizarea că noi, ca inițiați, înțelegem, prin toate acestea, mai degrabă virtuțile, decât scăderile ființei noastre.

Oricum ar fi, cred că am parcurs ”întâmplările” de la Suceava trăind un real sentiment al așezării în Tradiție – în cea a Ordinului nostru, ca si în cea proprie nouă, ca Români.

Și nu–i vorbă de circumstanță, ceea ce spun: doar așezarea in Tradiție, și numai ea, ne dă forța și înțelepciunea de–a merge înainte.

Fix înainte!

Nicolae Ulieru, 33 °

Articolul Țara de Sus a Moldovei – în trei (plus două) călătorii apare prima dată în SCAASR.

Trăim vremuri în care libertatea cuvântului, târziu redobândită, tinde să se transforme în prilejul de a intimida adversarul prin vacarmul lătrat al insultei, calomniei și amenințării abia voalate. Vă propun deci să ne revigorăm o clipă urechile cu evocarea unui personaj care, deși intelectual și persoană publică ce s-a exprimat necontenit în luări de cuvânt și în scris, se impune istoriei prin ceva astăzi mai demodat: prin fapte.

Numele său este Jean Zay. S-a născut în Franța începutului de secol XX, dintr-o familie de origine evreiască din Alsacia. După dezastrul războiului franco-prusac de la 1870, bunicul său a optat pentru Franța. Tatăl său a fost un politician radical-socialist la Orléans, unde edita și jurnalul Le progrès du Loiret. Mama sa era o învățătoare protestantă. În Franța scrobită a celei de a III-a Republici, Jean Zay se năștea ca triplu minoritar! Era doar începutul. După bacalaureat, devine jurnalist la Progrès și este inițiat la 24 ianuarie 1926 în Loja ”Etienne Dolet” din Orléans, în Obediența Marelui Orient al Franței. Urmează licența în Drept și examenul de barou. Avocatul Jean Zay se căsătorește în 1932 în templul protestant din orașul natal, în religia în care fusese crescut.

În același an, este ales deputat din partea partidului radical, cel mai tânăr ales din istoria celei de a III-a Republici, prieten cu Pierre Mendès-France și Pierre Cot. Patru ani mai târziu, guvernul Frontului Popular îi oferă portofoliul de ministru al Educației Naționale și al Artelor Frumoase. Erau încă vremurile în care Învățământul și Cultura erau privite ca un instrument indivizibil al viitorului unei națiuni.

În trei ani și două luni de mandat, Fratele Jean Zay a scuturat de praf mentalitățile, a inițiat și deseori impus măsuri radicale în epocă, inspirate și moderne pentru cei de azi, care se mândresc deseori cu ele fără să știe în mintea cui s-au născut. Vă previn, lista care urmează nu este exhaustivă: a unificat programa școlară la nivel național; a prelungit învățământul obligatoriu de la 13 la 14 ani; a introdus educația fizică obligatorie pentru elevii de ambele sexe; a promovat lectura pentru toți, înființând celebrele Bibliobus-uri, biblioteci gratuite itinerante ce puteau ajunge și în satele cele mai izolate; a înființat Centrul Național al Cercetării Științifice, faimosul CNRS care este și astăzi o referință mondială; a înființat Școala Națională de Administrație ENA, fabrica de înalți funcționari ce a înzestrat statul francez și astăzi Uniunea Europeană cu o nouă rasă de administratori publici; a unificat teatrele naționale și a lansat matineele gratuite pentru elevi și săraci.

Aș putea continua, dar prefer să mă limitez la a mai menționa o singură inițiativă legislativă: ca ministru al Artelor, Jean Zay a cerut ca orice comandă de edificiu public, de la palatele Republicii la ultima școală primară, să dedice minimum 1,5% din buget lucrărilor decorative, pentru ca legătura între cetățean și Stat să fie întărită prin Frumusețea artistică și pentru ca întregi corpuri de meserii tradiționale – care făcuseră de secole gloria Franței – să nu dispară în goana după eficiență a unei societăți industriale. După lupte cu toți adversarii politici, dar și cu colegii de partid, a reușit să smulgă 0,5% și să-l treacă în lege. Vă las să apreciați cât de urgentă părea această măsură unor deputați care gestionau deja patrimoniul artistic al unei țări ca Franța și care, după ce au introdus concediile plătite anuale, mai trebuiau să facă față bugetar celorlalte promisiuni costisitoare ale Frontului Popular. A, să nu uit un detaliu care i-a surprins pe mulți în epocă, introducând un nou sentiment de urgență: reînarmarea galopantă a Germaniei naziste…

La prima vedere, un cârcotaș ar putea spune, cu acea blestemată vorbă a noastră, că ”nu era momentul”, că astfel de măsuri de stânga au pregătit înfrângerea din 1940. O să fiți surprinși: umanistul radical-socialist Jean Zay, evreul, protestantul și masonul Jean Zay nu era un pacifist angelic. În toată acțiunea sa publică, a susținut cu idei, programe și fonduri Republica spaniolă, reînarmarea ca prioritate și a combătut exemplar pactul lașității de la München. Era o voce rară în Franța acelor zile, un stângist care vorbea ca Winston Churchill! Nu era însă doar un om de vorbe.

Ca ministru și deputat, era scutit de mobilizare. Jean Zay demisionează ca ministru, rămâne deputat, dar renunță la imunitate și se prezintă în 1939 voluntar la regiment. În mai 1940, pleacă în permisie la Paris, ca să ia parte la sesiunea parlamentară, în timp ce trupele germane se apropiau. Autoritățile au fugit la Bordeaux, apoi au scufundat Republica și l-au chemat pe mareșalul Pétain să semneze capitularea. Împreună cu alți 27 deputați, Jean Zay s-a îmbarcat pe vasul Massilia spre Maroc, dorind să constituie un guvern în exil, care să continue lupta din colonii sau de la Londra. Ajunși la destinație, deputații au fost reținuți la ordinele guvernului de la Vichy. Jean Zay și încă trei deputați erau militari. Au fost transferați în Franța, unde între timp noile autorități le revocaseră permisiile. Jean Zay a fost degradat și condamnat la deportare pe viață ”pentru dezertare în fața inamicului, ca ofițer în linia întâi”. Ceilalți trei au primit 6 ani, 8 ani cu suspendare și o achitare…

Spre onoarea lor, la aflarea sentinței, zeci de magistrați au protestat public, semnând o petiție intitulată ”Onoarea Justiției franceze refuză să fie pătată cu o nouă afacere Dreyfus”. Până și naziștii au trebuit să dea un pic înapoi, comutând surghiunul în temnița lui Papillon din Guyana într-o condamnare într-o închisoare din Franța.

De unde diferența de tratament? De unde atâta ură? Înaintea și pe toată durata procesului se dezlănțuise o campanie de presă furibundă, în care toate facțiunile extremei drepte franceze își găsiseră cel mai potrivit țap ispășitor tocmai în Jean Zay. Cum altfel? Pentru colaboraționiștii fasciști, la fel ca pentru ultra-naționaliștii catolici, dezastrul din 1940 nu putea fi decât opera unui evreu, a unui protestant, a unui agitator stângist sau a unui mason. Jean Zay era toate acestea laolaltă. Era trădătorul ideal. Pentru fasciști era un metec, cel mult o corcitură. Pe atunci, se spunea că ”botezul te poate face eventual creștin, dar nicidecum și francez”. Pentru comuniștii pe care nu a mai apucat să-i îndure, Jean Zay ar fi fost un cosmopolit, adică un om fără rădăcini. Tocmai el, care avea atâtea…

Mă întreb, Fraților, cum l-am numi noi, cei liberi, echilibrați și sofisticați de astăzi?
Termenul la modă, deși este tehnic corect, sperie deja segmente largi ale populației: Jean Zay era un produs al multiculturalismului. Nu vreau să influențez judecata nimănui, însă am o rugăminte: când mai auzim acest termen vânturat ca o amenințare pentru societatea modernă, să nu uităm că el produce și astfel de perle rare cum a fost Jean Zay. Credeți pe cuvânt un Frate care nu-i împărtășește nici religiile, nici afilierea politică.

Multiculturalismul face astăzi parte dintr-o mai veche familie de cuvinte, din care vă reamintesc doar plutocrația, oculta judeo-masonică, conspirația iudeo-bolșevică și, mai modest, dar mai aproape de noi, cei care ”n-au mâncat salam cu soia”. Ca masoni, toleranța ne impune să acceptăm și să respectăm alteritatea. Ca oameni moderni și cetățeni responsabili, avem datoria să-i explorăm exotismul și să extragem de acolo elementele luminoase care uneori ne lipsesc. Orice crescător de cai sau viticultor ne poate confirma că elita unui pur-sânge sau a unui vin DOC este doar rezultatul multor corciri fericite.

Revenind la Jean Zay, a petrecut următorii patru ani în închisoare, în contact cu Rezistența franceză, care i-a propus să-l ajute să evadeze. A refuzat, motivând că nu ar fi un partizan priceput și că este mai util în după gratii, scriind neîncetat și folosinduși în continuare mintea ascuțită pentru a inventa noi inițiative și reforme necesare reconstrucției Franței după Eliberare. Coleg de celulă cu rabinul Gurevici, îi mărturisește că nu s-a considerat niciodată evreu, deși a fost condamnat pentru asta: ”Ar fi rușinos ca un protestant să se laude cu ce nu e al lui, ar fi inacceptabil să-mi asum o identitate înnobilată de atâtea persecuții. Sunt aici cu Dumneavoastră doar pentru că cei de afară nu sunt liberi.”

Așa gândea Fratele Jean Zay pe 20 iunie 1944, acum 75 ani fără trei zile, când trei milițieni fasciști l-au scos din celulă, fluturând un ordin de transfer motivat de debarcarea din Normandia. L-au dus la marginea orașului, între o pădure și o carieră de piatră abandonată, într-un loc numit de țărani Râpa Diavolului. Acolo l-au asasinat, l-au dezbrăcat și i-au furat verigheta, înainte de a arunca niște grenade pentru a-l îngropa sub bolovani. Vă sună cumva cunoscută această scenă? Vă întreb nu doar ca masoni, ci și ca simpli români.

Urma să împlinească o lună mai târziu vârsta de 40 ani. Da, Fraților, toată această operă o realizase înainte de 36 ani!

Așa se încheie viața biologică a Fratelui Jean Zay. Însă posteritatea nu a fost mai puțin nedreaptă cu el. Deși a fost reabilitat postum în 1945, deși corpul i-a fost găsit și identificat în 1946 după fișa dentară și măsurile consemnate minuțios în carnețel de către croitorul său evreu din Paris, între timp dispărut și el, deși asasinii au fost prinși de aliați la Napoli în 1947 și condamnați la muncă silnică pe viață, aceștia au ieșit din închisoare după doar doi ani iar numele lui Jean Zay a fost complet dat uitării.

De ce, mă veți întreba. Cum a fost posibil aceasta într-o lume liberă și antifascistă? E dureros de simplu. Franța de după război avea nevoie de noi figuri de eroi, care să șteargă rușinea capitulării din 1940. Cele mai importante două partide din epocă, cel gaullist și cel comunist, erau ambele versate în a instrumentaliza memoria colectivă. În plus, fiecare avea de revendicat o jumătate din Rezistența franceză – când FFI, când FTP – cu multe nume glorioase de autentici martiri ai Libertății. Spre ghinionul său, Jean Zay nu era pe niciuna dintre aceste liste. Nu figura nici pe cea a organizațiilor de evrei supraviețuitori, deoarece avea doar un bunic evreu, și acela din partea tatălui. Cu gustul conspirației pe care-l avem, ne putem întreba doar atât: cine a mai rămas ca să NU îl uite? Răspunsul aparține fiecăruia.

Vă voi da acum ocazia fiecăruia să-l priviți în ochi pe acest Frate al nostru care, deși trecut la Orientul Etern, veți descoperi că este încă activ! În această calitate, dar și pentru exemplaritatea întregii sale existențe, cer permisiunea Venerabilului Maestru ca fotografia acestui Frate să rămână la Orient, ca invitat de onoare al agapei noastre.

Mărturisesc că, deși pasionat de istoria Franței, nu îi întâlnisem nici eu numele până acum câteva săptămâni. Pentru a-mi dubla rușinea, l-am aflat în legătura cu profesia mea de cineast.

Am păstrat la urmă ultima dintre invențiile lui Jean Zay. În 1938, ministrul francez a observat că cel mai important festival de film din lume, Mostra de la Veneția, a devenit un megafon al dictaturii. Nu era de mirare. Mussolini proclamase cu câțiva ani înainte că ”dintre toate armele fascismului, cinematograful este cea mai puternică”. Om harnic, a înființat studiourile Cinecittà și Festivalul de la Veneția, apoi le-a acordat credite substanțiale. Mussolini avea dreptate. Stalin l-a înțeles și l-a copiat. În 1938, Mostra de la Veneția era deja sub comanda unui al treilea personaj funest: dr.Joseph Goebbels, ministru al Propagandei Reichului German. În timp ce Europa găsea încântător bulucul de vedete de la Veneția, Jean Zay a avut o străfulgerare: țările democratice ar trebui să boicoteze această propagandă și să aibă un festival al lor, care să celebreze valorile democratice. De ce nu într-un loc încântător precum Cannes?

Zis și făcut. Jean Zay a contactat pe toată lumea, de la Gaumont și Pathé până la studiourile hollywoodiene și i-a invitat pe Coasta de Azur… la 1 septembrie 1939.

Începutul războiului a dat însă totul peste cap. Festivalul de la Cannes a apărut abia după câțiva ani, cam pe când asasinii lui Jean Zay ieșeau din închisoare, amnistiați în numele reconcilierii naționale.

Vă spuneam mai devreme că s-a găsit probabil cineva care să NU îl uite pe Jean Zay în toți acești ani. S-au găsit câțiva primari. Astăzi, o duzină de străzi din Franța și câteva școli generale îi poartă numele. S-au găsit totuși oameni liberi și de bune moravuri, care să-l readucă în atenția autorităților. În 2015, la 70 ani după reabilitare, rămășițele lui au fost transferate la Panthéon. În discursul Președintelui Republicii, ”Jean Zay a fost unul dintre puținii care au modelat din vreme firea rebelă franceză în spiritul viu și în final victorios al Rezistenței”. Anul acesta, președintele Macron, în ambiția de a pune Franța în fruntea națiunilor ce dezvoltă inteligența artificială, a dotat CNRS cu un super-computer. Cercetătorii au hotărât să-i dea numele lui Jean Zay. Dar nu este tot.

Fraților, un grup de entuziaști și-au propus să organizeze în sfârșit Festivalul de la Cannes din 1939. M-ați auzit bine, cel din 1939, cu filmele selecționate atunci. Și ce filme! Spre deosebire de Jean Zay, ele nu au fost uitate în toți acești ani: Vrăjitorul din Oz, Pacific Express și Mister Smith merge în Senat sunt doar câteva dintre acele arme ale libertății și democrației vremelnic înfrânte, care se vor bate pentru o Palme d’Or peste câteva luni, în acest întârziat dar esențial an 1939.

Pentru că da, va fi un festival adevărat, cu juriu, competiție și premii. Ca o atenție deosebită pentru Goebbels, organizatorii i-au propus să fie președinte al juriului lui Amos Gitai, imens cineast israelian care, după ce a acceptat, se pare că a plâns două zile. Din juriu vor face parte, pe lângă oameni de specialitate, și cele două fiice ale lui Jean Zay, Hélène și Catherine, ultima născută când tatăl său era deja în închisoare. Va fi și un covor roșu, pe care sunt deja invitate vedetele din 1939 sau descendenții lor, vor fi conferințe și dezbateri, va fi tot ceea ce înseamnă într-o lume liberă Festivalul de la Cannes.

Ce contează că nu suntem în 1939? Ce contează că se cheamă Cannes, dar va avea loc la Orléans, în orașul eliberat cândva de Ioana d’Arc, pentru ca să se poată naște acolo Jean Zay mai târziu ca francez? Nu, Fraților, pentru Comitetul Jean Zay, cum își spun cu modestie niște organizatori categoric liberi și de cele mai bune moravuri, NU ESTE
NICIODATĂ PREA TÂRZIU. Sau, cu alte cuvinte pe care le visez tot mai românești, ”chiar acum este momentul”. Azi, în lumea lui Trump și Putin, a Brexitului și a rachetelor coreene, a lui Erdogan sau Viktor Orban, Comitetul Jean Zay a decis că este încă momentul să le răspundă lui Mussolini și Goebbels.

Am onoarea să vă prezint, Fraților, afișul Festivalului de la Cannes 1939. Cel prevăzut pentru atunci și cel de azi. Veți putea remarca în ilustrații fragilitatea lumii din fața cizmelor naziste, dar și nostalgia contemporană după eleganța unei epoci dispărute. Da, puteți încă să vă luați bilete! Pentru o dată, 1939 nu se termină la vremea lui, ci doar când trebuie…

Probabil sunteți impresionați, așa cum am fost și eu, aflând despre acest eveniment și despre destinul acestui Frate. V-aș mai pune însă răbdarea la încercare câteva minute pentru a vă împărtăși cu modestie și gândurile pe care mi le-a stârnit în ultimele săptămâni, gânduri pentru care vă solicit anticipat îngăduința.

Jean Zay a trecut demult la Orientul Etern, însă iată că munca lui se va încheia abia în luna noiembrie la Orléans. Da, fac aluzie la fraza aceea din Ritual, care trece de multe ori aproape neobservată la sfârșitul Ținutei, atunci când spiritul tânjește deja după căldura conversațiilor de la agapă și trupul aude chemarea de sirene a chiftelelor. Aici mă aflam și eu când am auzit vocea simbolică a Fratelui Jean Zay.

”Munca unui mason nu încetează niciodată”. În lipsa lui, în urma lui, ea cade pe umerii Fraților rămași. Ea nu încetează, ea nu se demodează, ea nu se prescrie. Ne revendicăm de la constructorii templelor, ne vrem urmașii făuritorilor de catedrale? Foarte bine. Cea mai ingrată dintre îndatoririle lor era să se dedice în întregime unei munci începute cu mult înaintea lor și al cărei rezultat final nu-l vor vedea decât cu ochii închiși. Masonii trec, Masoneria însă înaintează fără oprire, generație după generație. Când ne unim în Lanțul Frăției, nu dăm mâna doar cu Frații din Australia și Patagonia. Universalul se declină în spațiu, dar și în timp. În lanț se află, odată cu noi, și Franklin, și Mozart, dar și Bălcescu sau frații Golești. Doliul pe care-l purtăm îi cuprinde și pe ei, împreună cu cei mai puțin celebri, dar surprinzător de importanți, dintre care astăzi am întâlnit doar unul.

Ne așteaptă o lungă vară profană, însă munca noastră nu se încheie niciodată. Ca un autentic leneș, care știe că cea mai grea nu este munca în sine, ci să te apuci de ea fără să mai amâni, mă bucur că ea a început cu mult înaintea noastră. Mă gândesc la glorioasa generație pașoptistă și nu pot să nu mă întreb cum pot face eu Lanțul cu astfel de figuri fără a fi considerat un perfect impostor? Mă întreb ce s-a ales de munca lor. Recitesc Proclamația de la Islaz și, deși la prima vedere e realizată, dacă înlocuiesc câteva nume de instituții și adversari, pot ghici răspunsul la întrebarea următoare: câtă Dreptate aflu din știrile de dimineață și câtă Frăție găsesc în ochii, vorbele și gesturile românilor de peste zi? Mai rău, câtă Frăție rămâne în Loja mea, atunci când abordăm, fie și pe grupul Diverse, temele de societate care chiar ne dor? Cât mai trebuie să luptăm cu reflexul de cenzură sau, mult mai dăunător, cu cel de auto-cenzură? Este oare munca acelor Frați din manualele de istorie încheiată sau doar ne facem că nu o vedem, din mijlocul Atelierului nostru și până la hotarele restrânse ale României profane?

Desigur, pentru toleranță și armonie, ne impunem să nu facem politică partizană sau prozelitism religios. Însă nu cred că putem combate Impostura, Tirania și Fanatismul prin tăcere, fie ea și demnă. Am crezut și eu că acești balauri scuipau flăcări doar în secolele XVIII-XIX, că omenirea s-a dezintoxicat și de sadomasochismul fascist și de heroina comunistă, că Zidul de la Berlin s-a prăbușit definitiv, dar apoi am trăit. Am trăit nu doar atentatele islamiste sau războaiele Iugoslaviei, ci, mai puțin eroic și mai aproape de casă, doctoratele plagiate, Colectivul, ordonanțele din miez de noapte și referendumul pentru redefinirea familiei. Până să ne scoatem neamul la lumină, balaurul mai are multe capete de tăiat.

Stupul social românesc are diverse categorii de albine. Suntem aici o Lojă, o mână de oameni care nu ne-am mulțumit să fim doar trântori sau lucrători, ci ne-am visat un pic sentinele. Pe lângă căutarea spirituală, eminamente individuală, Atelierul nostru ar trebui să fie și un laborator de idei cu aplicabilitate socială iar acestea se nasc îndeobște din dezbatere între opinii contrare. Unele opinii pot să ne șifoneze ego-ul sau convingerile ideologice, dar eu îmi permit să consider asta ceva normal. Într-un laborator se manipulează și unele substanțe mai periculoase. Mai strănuți, mai lăcrimezi, te mai arzi sau curentezi, dar asta face parte din contract. Nimeni nu vrea să te otrăvească, toți caută împreună un leac pentru boli vechi și periculoase. Cum ne-o reamintește dramatic și Jean Zay, acțiunile care merită nu sunt lipsite de riscuri.

Deocamdată, nu ne paște nici Canalul, nici Aiudul sau Periprava dacă vorbim, ci doar un orgoliu un pic șifonat.

În democrațiile clasice, disputele politice au loc în Parlament. Acolo se adună oameni cinstiți, oameni educați, oameni dedicați. Deși țara noastră e prea mică pentru un Parlament atât de mare, câți aleși se califică la aceste capitole? Deși avem multe partide și lideri, după 30 ani de democrație încă așteptăm să avem un partid de stânga și unul de dreapta, cu câte o viziune măcar națională, dacă nu europeană.

Prin stânga înțeleg un partid care să promoveze accesul la demnitate al celor defavorizați, prin sănătate, educație și sprijin economic, nu prin ghetto-izare și dependență totală de ajutoare discreționare. Prin dreapta imaginez un partid care să sprijine libertățile și inițiativa individuală, visele și proiectele românilor ambițioși, prin crearea unui aparat administrativ modern, degresat la nevoile și capacitățile societății noastre, însă instruit și digitalizat la standardele UE. Prin național nu mă refer nici la daci nici la maghiari, ci la IMM-urile românești, supuse competiției globale la ele acasă și strivite totodată sub presiunea fiscală neaoș-fanariotă. Despre viziunea europeană vom putea vorbi când ne vom întreba dacă din bani publici, un guvern ar hotărî că sprijină la Bruxelles un grup românesc să poată cumpăra 1% din Deutsche Telekom, nu mereu și mereu invers.

Când vom avea măcar aceste două partide, țin să cred că societatea noastră va fi mai puțin vehementă pe Facebook, pe bulevarde viscolite sau prin piețe arse de caniculă. Mai mult, chiar pe grupul nostru de Diverse. Până atunci, ne aparține însă și nouă să contribuim cinstit, chiar dacă doare, la această naștere dificilă. Este datoria noastră cea mai veche, cea moștenită din toate ”râpele diavolului” țării noastre. Avem față de politicieni câteva avantaje esențiale: Masoneria ne învață să vorbim pe rând și să căutăm partea de Frăție din orice adversar. Nu e deloc puțin. Nu vă propun să mutăm munții, ci doar să avem curajul să vorbim mai mult, fie și pe WhatsApp. Să avem curajul să numim un impostor un impostor; un plagiator – plagiator; și un hoț – hoț, fără a ne mai întreba dacă e roșu sau albastru, dacă se revendică dintr-o stângă fără Justiție sau dintr-o dreaptă fără Libertate.

Știu, e greu, însă numai la început. Greu e doar până te apuci. Dacă am jurat să respectăm legile Țării, ar trebui să reacționăm când alții le încalcă, nu să ne voalăm pudic în discreția Frăției. Dacă ne mândrim că suntem Frați cu niște mari nume de bulevarde, hai să-i onorăm cumva. În paranteză fie spus, generația noastră nu a reușit încă să măture sau să ilumineze corespunzător, bașca să asfalteze aceste bulevarde. Așa cum m-a inspirat nu demult planșa Fratelui B. să afirm, există pietre care ne șlefuiesc ele pe noi. Gloria moștenită de la masonii pașoptiști se cere ștearsă de praf și lustruită, dar nu prin comemorări festive, ci prin muncă modestă, anonimă, dezinteresată. Ea începe prin mai mult dialog și acceptare între noi. Apoi în profan, zi de zi, cu răbdarea și pedagogia care v-a adus unora dintre voi copii cu care să ne putem mândri cu toții. Hai să folosim aceste calități, chiar dacă avem impresia că le risipim uneori pe un vecin, un coleg de birou sau un comesean mai agitat dintr-o cafenea. Sufletul este și el un mușchi ce se cere antrenat.

România pe care o visăm trebuie să-i conțină și să-i convingă și pe aceștia, să-i atragă și să-i încălzească și pe cei care – cu milioanele – și-au luat deja lumea în cap. Nu știu cât este dorința Masoneriei de a da neapărat exemplul în societate, dar cred că nu trebuie să pierdem acea inițiativă înscrisă în ADN-ul Frăției și confirmată de istorie cu o Țară unită, cu minorități cât de cât protejate, într-un Stat suveran și întrucâtva democratic. Este timpul să contribuim mai energic la acest edificiu, pentru a termina în sfârșit secolul al XIX-lea potrivit caietului de sarcini inițial.

În festivalul permanent al vanităților dâmbovițene, e greu și rar să fii un Jean Zay, dar cred că e extrem de fezabil și profund onorabil să inițiezi un Comitet Jean Zay. Dacă în noiembrie va avea loc Festivalul de la Cannes din 1939, poate este și pentru noi vremea să îndrăznim să vorbim liber despre bolile societății românești, nu să ne ascundem bubele sub fard sau să ne facem politicos că nu le vedem. În cei din jurul nostru și, nu rareori, în noi înșine. Personal, nu cred că asta înseamnă politică partizană, ci minimă igienă și prevenție sanitară.

Nu vă pot promite că va fi ușor, ci doar că putem începe ușor, dezlegându-ne limbile între noi. Nu vă pot promite că vom avea vreodată bulevarde ca pașoptiștii, ci doar că lumina dezbaterilor noastre va face măcar cât un bec lipsă de pe aceste bulevarde. Nu sunt nici măcar sigur că va fi plăcut, ci doar cinstit și conform Jurămintelor noastre și handshake-ului – atât de contractual – din Lanțul Universal.

Pot fi sigur de un singur lucru: că într-o zi deosebit de încărcată cu fel de fel de treburi importante, vom fi smulși fiecare și zvârliți la porțile Orientului Etern. Pe prag ne vor aștepta probabil toate acele mărețe umbre care, după fireasca îmbrățișare fraternă, ne vor pune – cu delicatețea epocii lor, în care orice educație începea și se încheia cu câte un solid modul de bune maniere – o singură, dar teribilă întrebare: ”Spune-mi, rogu-te, iubite Frate, cât ai apucat să duci mai departe din munca aia veche a noastră?”

Aștept cu încredere ca toamna să-mi aducă de la Frații mei noi semne că generația noastră își va identifica anul său 1939 de completat, și va putea cândva răspunde cu fruntea sus la întrebarea Bulevardelor.

Articolul Bulevardele datoriei apare prima dată în SCAASR.

Dimpreună cu altele, de mai mică anvergură, aceste măsuri au stârnit, desigur, nemulțumirea celor vizați direct; și, probabil, nedumerirea altora – neobișnuiți, nici ei, cu asemenea „radicalisme”.

Explicația e, totuși, simplă și pe înțelesul tuturor: non-participarea la viața masonică este o forță centrifugă care, încet-încet, te aruncă/te situează la periferia Ritului, și chiar dincolo de ea… Așa că măsurile respective n-au făcut decât să elimine două, poate cele mai pregnante, dintre segmentele parazitare ale componenței Ritului; și care, aglutinându-se în timp, riscau să devină un „factor stagnant” în buna funcționare a ceea ce trebuie să fie cu adevărat RSAA din România.

Atenție, însă! Deși cuprinse într-un același context, al necesității de a instaura un nou climat, anti-stagnant, în viața RSAA din România, cele două măsuri, veritabile acte de autoritate masonică, nu sunt legate prin „semnul egalității”: dacă prima viza, categorial, dezinteresul și-l sancționa ca atare, Decretul din 15 iunie a.c. urmărește îndreptarea unei stări de lucruri încă lesne de remediat. Și doar în acest sens ar trebui să-l înțelegem.

Astfel, Frații din lojile de perfecție temporar desființate sunt chemați să lucreze, cel puțin un an de zile, într-o altă lojă, activă – abia după aceea având căderea să solicite Supremului Consiliu re-consacrarea lojii care a fost, prin Decret, revocată.

Li se propune, în felul acesta, un „examen de conștiință” masonică pe care Frații respectivi au a-l da în primul rând față de ei-înșiși… Așadar, nu disoluție, ci re-construcție: în deplin consens cu esența doctrinei de la care ne revendicăm și ale cărei arcane ne-am propus să le descifrăm.

Căci, deși le percepem în succesiune, taina și actul ei de prezență sunt, de fapt, concomitente; iar simultaneitatea lor, percepută ca atare, este factorul rector al ciclului nostru de existență.

Articolul Vreme în schimbare apare prima dată în SCAASR.

Dacă ar fi să-i căutăm/să-i atribuim un „profil clasic”, cred că cel care i se potrivește mai bine este acela al unui Ianus bifrons: scrutând, cu aceeași lucidă/pătrunzătoare privire, Orient și Occident… Urcând către izvoare, trebuie spus că – în mitologia latină timpurie – Ianus și sora sa Iana personificau Soarele și Luna: luminători ai zilei, respectiv ai nopții. Și că, dintr-o altă perspectivă, Ianus trebuie înțeles ca „poartă”: ca deschidere către tărâmuri ne-accesibile cunoașterii „de rând” (= cunoaștere întreprinsă în absența inițierii).

Pentru cine știe să citească, toate acestea se regăsesc în – complexă și profundă – personalitate a lui René Guénon: așa cum transpare ea din ceea ce a scris… În sfârșit, să-i trecem în cont și că, născut catolic, a frecventat de timpuriu diverse structuri/organizații (pretins) inițiatice – inclusiv Francmasoneria franceză a începutului de secol XX –, pentru ca să-și petreacă ultimii douăzeci de ani din viață la Cairo: unde adoptă toate riturile și cutumele musulmane, după ce, în 1911-1912, se atașase la sufism („miezul esoteric” al Islamului), primind numele de Abdul Wahed Yahia (= „Ioan, slujitorul Unicului”)… Mai presus de toate stă, însă, „faptul” (neatestat documentar) că, între 1908 și 1912, Guénon a fost învestit, de către Superiores Incogniti, cu funcția de restaurator al Tradiției Primordiale în Occident.

Cu aceasta, realizarea lui metafizică era fapt împlinit; fapt perfect deductibil din (și dovedit prin) tot ceea ce a scris/publicat: articole, studii, cărți – axate, toate, pe ideea (și promovate în scopul) convertirii mentalității occidentale la Tradiție și la Sacru.

Înțelegem, așadar, de ce nimeni dintre moderni n-a reușit, ca el, să descifreze și să interpreteze textele sacre: aducând către noi lumina Orientului veșnic; după cum nimeni n-a surprins în formulări mai pregnante, mai subtil și mai riguros argumentate, ceea ce el însuși numea „gradul de degenerare la care a ajuns Occidentul modern”.

La noi, în timpul regimului comunist, Guénon a fost cunoscut mai ales prin Vasile Lovinescu: contemporan, corespondent și, într-o anumită măsură, emul/discipol al maestrului… Relația lor, strict epistolară, datează din anii 30: în 1936-37, revista Etudes Traditionelles, condusă de Guénon, îi publică lui V. Lovinescu, în cinci numere, studiul La Dacie Hyperboréenne (Dacia hiperboreană), semnat „Geticus”; pentru ca, două-trei decenii mai târziu, cărți precum Al patrulea hagialâc (în 1981) și, îndeosebi, Creangă și Creanga de aur (în 1989) să ateste cât de fecundă, nu doar „îndatoritoare”, poate fi frecventarea sistematică și cunoașterea în profunzime a universului de idei guénonian.

Demersuri de vastă cuprindere, și de unică aprofundare a spiritualității vechi românești, cărțile lui V. Lovinescu au, în textura lor, dese referiri la aceste idei, precum și substanțiale citate din studiile lui Guénon: idei și citate care l-au familiarizat, cât de cât, pe cititorul român cu o viziune a Lumii (și, implicit, a Istoriei) în total contra-sens cu ideologia oficială (infestată de dogmatism, și care promova așa-zisul „materialism dialectic și istoric” nu ca eventuală „bază de discuții”, ci ca „armă” de excludere a oricărui punct de vedere diferit – excludere însoțită, nu o dată, de grele condamnări penale).

După 1990, cea care l-a (re)adus pe Guénon în spațiul limbii române a fost Editura Humanitas – sub egida căreia, în mai puțin de patru ani, au apărut trei lucrări de referință: Criza lumii moderne (1993), Domnia cantității și semnele vremurilor (1995), Simboluri ale Științei sacre (1997). Suita acestor traduceri, inteligent dispuse astfel, înglobează un sens anume: ce transcende, ca să zic așa, materia „imanentă” fiecăreia dintre ele… Parcurgerea lor, la pas, și cu reveniri concentrice asupra temelor, reprezintă, probabil, cea mai bună „introducere” într-un univers de idei pe cât de fascinant, pe-atât de complex: primele doua tratează una din coordonatele majore ale gândirii guénoniene, iar cealaltă propune „cheia” descifrării corecte a simbolurilor ce alcătuiesc ancestralitatea și substratul imaginarului indo-european.

După intrarea în noul secol și mileniu, ștafeta a fost preluată de Editura Herald – specializată în scrieri de-o asemenea factură; din 2005 și până în prezent, aici au apărut nu mai puțin de 12 cărți semnate de René Guénon – între ele, și cea prezentată/recomandată, mai bine zis, în rubrica noastră… Impunător prin dimensiuni și ritmicitate, acest demers editorial (care nu se oprește aici, alte apariții fiind anunțate) vădește „gândire” și „program” – întru totul demne de omul și opera celui nu¬mit, de către unii contemporani, prințul arcanelor.

Mă veți întreba, și pe bună dreptate, de ce – dintre toate – am ales-o tocmai pe aceasta (apărută în 2008 și tradusă, impecabil, de Roxana Cristian și regretatul Florin Mihăescu)… E drept, puteam s-o aleg pe oricare alta; căci, așa cum într-un punct situat în spațiu se pot intersecta o infinitate de drepte, aptă fiecare să (con)ducă spre Centru, tot astfel cărțile lui René Guénon se completează și se luminează reciproc: chemându-se una pe alta și trimițând, oricare dintre ele, către „miezul ascuns” al gândirii sale.

Am ales-o, totuși, pe aceasta deoarece problema inițierii se pune, astăzi, mai acut decât oricând… Proliferarea – și în România, cum pretutindeni în lume – a tot soiul de societăți și „confrerii” care de care mai „mistică”, mai „esoteric”, precum și, cvasi-generalizată, confuzia dintre „inițiere” și „mistică”, reclamă (în regim de urgentă, aș zice) despărțirea apelor de uscat: prin definirea, obiectivă și riguroasă, a inițierii; ca și prin stricta ei delimitare – nu doar de „mistică”, ci și de propriile ei „forme” contrafăcute.

O astfel de asanare, de scoatere la lumină a conceptului, întreprinde – cu binecunoscutu-i spirit de finețe, dar și cu necruțătoare ironie – René Guénon. Totul, subscris unui vast orizont cultural: care, fie direct, fie prin sugestie, dă impresia că autorul epuizează datele problemei.

Articolul René Guénon: SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA INIȚIERII apare prima dată în SCAASR.